CRONACHE 1
ANTON DUMENICU MONTI
ADECEC 1992
Iste Cronache sò state scritte per
serve à trasmissioni di Voce Nustrale,
a radiu di l'ADECEC, aspessu
servendusi di infurmazioni digià
publicate. Ci scusinu l'autori
vittime di isti arrubecci
SAN GREGORIU MAGNU, PAPA (590-604) E' A CORSICA
L'ondeci marzu di l'annu 604 muria, in Roma, u papa Gregoriu
Primu, dettu Gregoriu Magnu. Issu qualificativu ùn hè statu datu chè
à un puntefice nanzu à ellu, Leone Magnu papa da u 440 à u 461, è à
unu dopu à ellu, Niculaiu Magnu, papa da l'858 à l'867.
Gregoriu Magnu ebbe u geniu di tene copia di e lettere ch'ellu mandava.
Cusì, 848 lettere sò state cunservate. Nove di isse lettere cuncernanu
a Corsica. I ducumenti scritti sò tantu scarsi per cunnosce a storia
di a Corsica durante i primi seculi di a Cristianizazione di l'isula,
chì isse lettere sò veradimente preziose.
Un' sapemu sì i prufessori di l'Università aperta da Pasquale Paoli
u 3 ghjennaghju 1765 cunnuscianu isse lettere, ma u fattu si stà chì
u papa Gregoriu Primu fù sceltu cum'è u santu patrone di l'Istituzione.
Gregoriu ùn era statu preparatu à assume una carica tamanta
di capu di a Chjesa catolica. E' purtantu, à l'epica chì Magumettu -
chì avia una trentina d'anni di menu chè ellu - creava a religione musulmana,
ellu dava forza à a Chjesa di Roma.
Era di una famiglia di magistrati. I genitori, ricchi immensi, l'avianu
lasciatu un bellissimu palazzu è una furtuna. Mortu u babbu, ebbe à
succedeli cum'è prefettu di Roma. Finite isse funzioni municipale, chì
duravanu un annu, persuasu di a fine prussima di u mondu, sciuppa i
so solli in limosine, face di u so palazzu un munasteru, ne crea altr'è
sei, è cumencia una vita d'astinenza.
Hà passatu trè anni sebiati à dighjunà è à fà a carità, interrotti da
u papa Benedettu Primu (574-578) chì u volse cum'è diacunu, è da u papa
Pelagiu Secondu (578-590) chì u mandò imbasciadore à a Corte imperiale
di Custantinopuli.
L'annu 590, Pelagiu morse da a pesta. Gregoriu fù sceltu da u cleru
è u populu di Roma per succedeli.
U so gran meritu, cum'è papa, ùn hè micca di avè fattu mette e prighere
in canzone, ma di esse statu un amministratore efficace, di avè sottumessu
i veschi ribelli, è di avè spartu u Vangellu in Europa.
Issu omu, chì hà servutu d'esempiu à qualchì altru puntefice dichjarendu
chì un papa deve esse u servu di i servi di Diu, hà lasciatu cummenti
di a Bibbia è altri scritti teologichi ma, oghje chì a duttrina hè cambiata,
restanu soprattuttu tredeci libri di lettere assai preziose pè a storia
di u Cristianisimu.
Chì ne era di a Corsica à i tempi di San Gregoriu Magnu
? L'isula, aperta à tutti i venti di a pulitica è di a religione, era
in pienu cumbugliu dapoi chì Teodosiu avia fattu di u Cristianisimu
a religione di Statu è ch'ellu avia spartutu l'imperu rumanu in dui.
Quandu ellu hè mortu, in l'annu 395, u so figliolu Onoriu ebbe l'imperu
d'Occidente, capitale Roma, è l'altru figliolu, Arcadiu, ebbe l'imperu
d'Oriente, capitale Bizanziu.
Era à l'epica di a ghjunta in Italia di i Barbari scalati da u Nordu,
Roma hè stata distrutta da i Visigoti in l'annu 410, è da i Vandali
in l'annu 455. E' po, eranu affaccati i Longobardi, pigliendu pusessu
di una grossa parte di a penisula.
A Corsica hè stata occupata da i Vandali durante una ottantina d'anni,
forse da u 457 à u 534. L'annu 534, u generale bizantinu Belisariu a
face occupà da e so armate chì ci si stabiliscenu una quindecina d'anni.
In 551, Totila, rè di l'Ostrogoti si impadrunisce di l'isula. L'annu
dopu, scalanu i Longobardi assuciati à l'imperu d'Occidente, ma Bizanziu
i ci caccia è a so duminazione dura più di centucinquanta anni sinu
à a ghjunta di i Saracini.
Dunque, quandu, u 3 sittembre di l'annu 590, Gregoriu era fattu papa,
a Corsica era in manu à l'amministrazione bizantina, mentre chì, da
Roma, u papa dava ordini per dà forza à u Cristianisimu accettatu dapoi
trè seculi in un paese chì avia digià i so martiri.
A prima lettera cunnusciuta di papa Gregoriu nantu à a Corsica, hè di l'annu 591, dunque qualchì mese dopu ch'ellu sia statu elettu. Issa lettera ci face sapè chì Sagone avia digià un vescu, è chì issu vescu, mortu dapoi parechji anni, ùn era ancu statu rimpiazzatu. Gregoriu dumanda à un certu Leone, vescu ùn si sà di induve, di visità a dioccesi è di urdinà diacuni è preti pè a chjesa principale è per l'altre parochje. Li dice : " Fate cum'è sì vo erete u vescu titulare di Sagone, fintantu chè vo ùn ricevete da mè una altra lettera ".
A seconda lettera porta numinazione di u vescu di Sagone. Gregoriu scrive à un certu Martinu, vescu di Tainum, una cità distrutta dapoi un pezzu da i Barbari, per dilli chì, secondu a so dumanda, u facia vescu di Sagone. A quistione si pone di sapè duve ella era a cità di Tainum, è risposta sicura per avà ùn ci ne hè. Certi storichi pensanu ch'ella era in Tavagna.
A terza lettera di Gregoriu hè pè i preti è nobili di Corsica. Li dice ch'ellu hà fattu di Martinu u vescu titualre di Sagone è chì, aspettendu ch'ellu pigli pusessu di a so carica, ci hà mandatu un visitadore. Issu visitadore apostolicu, u vescu Leone, preti è nobili devenu accoglielu cù divuzione è ubbidienza.
L'annu 595, Gregoriu Magnu scrive à Custantina Augusta, moglia di Mauriziu, l'imperatore di Bizanziu. Li face sapè chì, in Corsica, l'impositi sò grevi è chì i percettori si cumportanu male è sò crudi cù quelli chì ùn i ponu pagà. Dice chì i Corsi chì ùn anu mezi ne ghjunghjenu, per pagalli, à vende i so figlioli, o sò ubligati di sbribà è di andassine in a sciagurata nazione longobarda, chì peghju casticu ùn ci hè.
L'annu 596, Gregoriu scrive à Petru, vescu d'Aleria,
per dilli di andà à cunsacrà una basilica è un battisteru ch'ellu hà
fattu fà in l'onore di l'apostulu Petru è di u martiru Lurenzu, in un
locu chjamatu Nigeunu, nantu à una terra detta Cella Cupias, pruprietà
di a Santa Chjesa rumana.
Si dicerebbi chì storichi è archeologichi sianu d'accordu per cullucà
a chjesa è u battisteru in San Petruculu d'Accia, cumuna di Quercitellu,
accantu à a bocca di u Pratu, à u pede di u San Petrone, à mille metri
d'altitutine. U locu dettu Nigeunu da u papa, serebbi dunque l'attuale
monte San Petrone.
Petru, vescu d'Aleria, hà cunsacratu a chjesa è u battisteru,
è n'hà resu contu à u papa chì li scrive l'annu dopu :" Dopu avè ricevutu
a vostra lettera, avemu ringraziatu u Diu onniputente pè e numerose
cunversioni fatte da voi. Cuntinuvate. A' quelli chì, nanzu eranu credenti,
è chì, per forza o per amore, sò vultati à u cultu di l'idule, spicciatevi
di falli rivene à a fede cristiana impunenduli una penitenza di qualchì
ghjornu, di manera ch'elli pienghinu nantu à a so colpa, è chì a cunversione
sia tantu più ferma ch'elli averanu più versatu lacrime amare nantu
à u so errore. " In quantu à quelli chì ùn sò ancu stati battizati,
avertiteli, pressateli, minacciateli di a sentenza di Diu, spiegateli
perchè ùn devenu adurà nè u legnu nè a petra, aduniteli à a folla di
i credenti per chì, u ghjornu di u ghjudiziu universale, siate contu
frà i santi.
" Vi avemu mandatu cinquanta munete d'oru per cumprà i camisgi bianchi
pè i novi battizati.
" Pè u terrenu dumandatu da u prete di a chjesa chì ghjè nantu à u monte
Nigeunu, avemu datu u nostru accunsentu, à cundizione chì u rivenutu
sia scalculatu da a so paga.
" Avete dumandatu per voi una residenza viscuvile in a chjesa chì ghjè
accantu à a muntagna. Accettu vulenteri, chì cusì, essendu più vicinu,
renderete megliu servizii à l'anime di issi lochi ".
E' Gregoriu facia di quellu chì purtava a lettera, u vicariu di u vescu
d'Aleria.
D'uttobre 596, u papa scrive à Gennaghju, patriziu d'Africa, per dumandalli di fà casu à a sicurezza di a Corsica, mandenduci una armata diretta da un omu capace. I Corsi si eranu ludati di l'amministrazione di Anastasiu, un omu ghjustu chì si era fattu tene, è si lagnanu ch'ellu sia statu richjamatu in Africa. Bisogna à ridalli u so postu, dice Gregoriu.
Una lettera di u 16 ghjugnu di l'annu 601, hè indirizzata à Bonifaziu, prutettore di i interessi civili è religiosi di a Chjesa rumana in Corsica. Issa lettera hè fatta di rimproveri. Li dice ch'ellu hè tempu è ora di fà eleghje i veschi d'Aleria è Aiacciu, cità spadrunate dapoi un pezzu. Deve dinù premurassi di i poveri, sottuposti à l'inghjulie è à l'inghjustizie. E' po pare chì certi preti sianu stati tradutti davanti à i tribunali laichi. " Sì u fattu hè veru - dice Gregoriu - a colpa hè vostra chì, sì voi erete un omu, un fattu simile ùn serebbi accadutu ".
L'ultima lettera cunnusciuta hè pè u prutettore Simmiaccu.
U papa li dice ch'ellu metti frati in u munasteru fattu da una donne
assai devota, chjamata Labina, è di fanne un altru longu à a costa,
in un locu prutettu contru à a ghjunta di i barbareschi. Prumette di
mandà frati da l'isula di Monte Cristu è - cusì dice - " a Corsica tirerà
prufittu di l'esempiu da issi rimiti "..
Madama Moracchini-Mazel suppone chì u primu munasteru purebbi esse l'abazia
San Michele di Vezzani, per via chì a muntagna sopra porta u nome di
Punta Lavina.
U secondu purebbi esse statu à u locu chì cunserva u nome di Abazia,
nantu à a cumuna di i Prunelli di Fiumorbu.
Gregoriu finisce a lettera à Simmiaccu ramentenduli chì i preti ùn devenu
campà cù altre donne chè a mamma, a surella, o a sposa cù a quale, deve
vive castamente. Femu rimarcà chì, pè a Corsica, Gregoriu Magnu trasgredisce
a regula di u celibatu, postu ch'ellu accetta chì un prete possi vive
(castamente) cù una sposa, allora chì, dapoi u seculu quartu, i preti
di a religione catolica devianu esse figlii o, s'elli eranu urdinati
dopu un matrimoniu, devianu fermà scapuli ripudiendu a moglia.
Per cunclude, pudemu accertà chì, in l'annu 600, da u
puntu di vista civile, a Corsica dipendia di l'imperu d'Oriente per
mezu di a pruvincia d'Africa, chì l'amministrazione di i funziunarii
bizantini era pessima pè u più, è chì i Corsi eranu disgraziati sinu
à ghjunghjene à vende i so figlioli per pagà l'impositi o à spatriassi
in Italia.
Da u puntu di vista religiosu, i Corsi, almenu quelli di e piaghje,
eranu catolichi dapoi un pezzu, malgradu chì certi aduressinu sempre
u legnu è a petra, ciò chì face pensà à e numerose stantare di l'isula.
L'urganizazione di a Chjesa di Roma era digià cunsequente, postu chì
ci era almenu quattru veschi : in Aleria, Sagone, Aiacciu, è Tainum.
Centu per una chì ci ne era d'altri, in Mariana è Calvi per esempiu,
forse in altrò. E', in più, si principiava à fà munasteri per fà ghjunghje
frati.
BIBL. LETTERON, " La Corse dans la correspondance de Saint-Grégoire-le-Grand ", in BSSHNC, fasc 5 (mai 1881, pp 141-145), 10 (oct1881, pp 241-255), 12 (déc. 1881, pp 323-330), 13 (janv. 1882, pp 341-345), et (févr, pp 362-366).
PAPA FORMOSU
U 4 aprile di l'annu 896, ghjornu di Pasqua, muria, in
Roma, papa Formosu.
In a lista di i papa, chì principia à San Petru, Formosu porta u numeru
112, è, in issi 112, face parte di i 38 chì ùn sò micca stati santificati.
Quandu ellu more, facianu quattru anni è mezu ch'ellu era statu elettu.
Anu dettu, è ripetutu, ch'ellu era Corsu, ch'ellu surtia da i Gatti
di Vivariu. Prove ùn ci ne hè. Ne parleremu dopu. Prima vedimu ciò chì
si sà, o ciò chì si dice, di a so vita (Per più detaglii, V. Oreste
Ferdinando TENCAJOLI, " La Corsica, curiosità e notizie storiche ",
lib. Internazionale, Roma, 1931).
Formosu serebbi natu in l'annu 816, ciò chì face ch'ellu averebbi campatu
una ottantina d'anni.
Di i canonichi di Roma, era unu di i più distinti, di i più sapienti.
A' 48 anni, era elettu vescu di Porto, vicinu à Ostia, l'anticu portu
di Roma.
Dui anni dopu, u rè di Bulgaria, Michele Bogoris, cunvertitu da pocu
à u Cristianisimu, dumanda à u papa ch'ellu li mandi ministri per cunvertisce
a so ghjente, è u papa manda à Formosu. Formosu riempiì u so ministeru
cù tantu decoru, è tanta riputazione, fece tante cunversioni in u populu
chì u rè dumandò ch'ellu sia u metropolitanu di a Chjesa bulgara. U
papa ricusò, chì avia bisognu di ellu per una missione in Custantinopuli.
Avia 53 anni quandu u papa u mandò in Lorena per infurmassi di u rè
Lotariu chì avia abandunatu a leghjittima sposa per unissi à una curtigiana.
Quattru anni dopu, hè mandatu cum'è legatu in Germania.
L'annu 875, hè incaricatu di andà in Francia per scunvince u rè Carlu
Secondu, dettu u Pilatu, à vene in Roma à fassi curunà Imperatore rumanu.
U ghjornu di Natale era di ritornu cù u rè.
Dopu à l'onori, principionu i castighi. U 2 lugliu 876, u papa Ghjuvanni
VIIIu (872-882) face una adunanza di veschi in a chjesa Santa Maria
di i Martiri per ghjudicallu. L'assemblea u scumunicheghja. Era imputatu
d'avè vulsutu fassi eleghje papa allora chì u titulare era statu imprigiunatu,
d'esse partitante di l'Alemani, d'avè cuspiratu contru à u rè di Francia,
è d'avè pruvatu à fà entre i Saracini in Roma. A'quelli tempi, a pulitica
di a Santa Sede era veradimente torbida.
Per sei anni è mezu ùn si sà ciò chì Formosu diventa, ma centu per una
chì preparava a so rivincita.
U 15 dicembre 882, Ghjuvanni VIII hè assassinatu. Li succede Marinu
Primu (882-884) chì assolve à Formosu è u riintegra in tutte e so cariche,
onori è privilegi. Adrianu Terzu (884-885) è Stefanu Quintu (885-891)
affidonu à Formosu missioni dilicate.
U 19 sittembre 891, Formosu hè elettu papa. Hè cunsacratu u 6 uttobre.
Certi pretendenu ch'ellu hè statu u primu à passà da vescu à papa senza
esse cardinale, allora chì d'altri dicenu ch'ellu hè statu fattu cardinale
da Niculaiu Magnu (858-867). Per esse papa, era statu aiutatu da u partitu
germanicu di Roma. Durante u tempu di u so puntificatu, a lotta in Roma
fù terribile trà a fazzione di Arnolfu di Germania è quella di Guidu,
duca di Spoletto.
Dopu a morte di Formosu, è u curtissimu puntificatu di Bonifaziu Sestu
- postu ch'ellu un durò chè una quindecina di ghjorni - un novu papa,
Stefanu Sestu (896-897), un fanaticu, spintu da Angeltrude, a veduva
di u duca di Spoletto, cunvucò ciò ch'elli anu chjamatu " il Sinodo
del Cadavero ". Formosu era mortu dapoi ottu mesi quandu issu papa u
fece ghjudicà cum'è usurpatore di u tronu di San Petru. U cadaveru fù
cacciatu da e tombe vaticane, vestutu da papa, è messu à pusà liatu
nantu à una carrega davanti à u tribunale direttu da Stefanu Sestu.
A cundanna fù ch'ellu serebbi cacciatu da a lista di i papa. L'anu spugliatu,
l'anu staccatu u capu, è tagliatu trè dite di a manu diritta, e dite
chì davanu a benedizzione.
Prima sepoltu in u cimiteriu di i pellegrini, vene à dì quelli chì ùn
avianu à nimu in Roma, u cadaveru fù torna cacciatu da terra, è lampatu
in fiume.
L'annu stessu, si ne falò a chjesa di San Ghjuvanni Lateranu, chì ghjera
cunsiderata cum'è a chjesa madre di tuttu u mondu cristianu. U populu
attribuì quellu disastru à a cundanna di Formosu è si rivultò contru
à u papa rignante chì fù messu in prigiò è strangulatu.
I successori anu riabilitatu à Formosu, ricunnusciutu cum'è valide l'urdinazioni
fatte da ellu, è scumunicatu i cardinali chì l'avianu cundannatu, ciò
chì face chì oghje Formosu hè torna nantu à a lista di i papa.
I nomi di i papa aspessu si ripetenu cù un numeru d'ordine, ma quellu
di Formosu ùn fù mai più purtatu da nimu. Forse chì i papa sò superstiziosi
ancu elli.
Avà venimune à u fattu chì Formosu serebbi statu Corsu.
Certi storichi l'anu detta. Quale hè u primu ùn a sapemu.
Un Genuvese, Padre Oldovino, hà scrittu in u so libru intitulatu " Athenaeum
ligusticum ", publicatu in u 1680, chì papa Formosu, era d'urigine corsa
è figliolu di Leonis Cyrnei, dunque di Leone u Corsu.
Salvini, in a so Ghjustificazione di a Rivuluzione di Corsica, stampata
in u 1764, a ripete… è aghjunghje chì u babbu passò da Corsica in a
cità taliana di Porto in l'annu 852.
A' u seculu IX, quattrumila Corsi (d'altri dicenu quattrumila famiglie)
si sò spatriati per via di l'invasioni arabe, è si ne sò andati in Roma.
Sò stati accolti da u papa Leone Quartu (847-855) chì venia di chjude
à muri a cità santa per ch'ella ùn sia più sacchighjata, cum'è l'annu
nanzu, da i Musulmani. A' issi Corsi, u papa l'hà datu terre per ch'elli
possinu campà. Certi, invece di stassi dentru à l'accintu furtificatu,
si sò stabiliti in Porto, in foce di u Tevere, vicinu à Ostia, sempre
cù l'accunsentu è a benedizione di u papa chì sperava ch'elli averebbinu
ricustruitu è furtificatu a cità. Secondu Salvini, u babbu di Formosu
serebbi statu unu di quessi. E' Formosu serebbi statu elettu vescu di
Porto in l'annu 864.
Chì Formosu fussi figliolu d'un Corsu - natu in Vivariu o natu accantu
à Roma - serà vera o ùn serà vera? A quistione si pone sempre. Risposta
sicura ùn ci ne hè, nè in un sensu, nè in l'altru, è ùn basta à dì cum'è
Tencajoli chì si tratta " di una tradizione rispettabile, la quale non
è priva di valore ". Aghjunghjeremu : basta à credela.
Di i storichi di a Chjesa corsa chì pensanu di sì, citemu :
- Anghjulu Francescu Colonna di Giovellina, in u 1671.
- Ghjacumu Semedei, in u 1737.
- Monsignore di a Foata, l'autore di a Nanna di u Bambinu, in u 1895.
- U canonicu Casanova, in u 1931.
L'attuale storicu di a Chjesa corsa, u canonicu Francescu Casta, ellu
pensa di nò.
Un altru chì, cum'è San Tumasgiu, vole vede è tuccà, hè u storicu Petru
Antonetti. Hà studiatu l'affare da cima à in fondu (V. " Un pape corse
? " in " Le drapeau à tête de maure ", éd, La Marge, Ajaccio 1980) è
cunclude :
" Rien que par l'atroce " vendetta " dont il fut victime,
Formose n'aurait pas dépareillé une galerie des Corses illustres. Mais
il faut renoncer à le compter parmi ceux qui ont porté au loin le renom
de l'île. Et tant pis pour le pittoresque et le folklore! ".
DA I CANALI DI CAMPULORI À CORREGGIO DI LOMBARDIA
U 7 ghjennaghju 1808, à i Canali di Campulori, paisolu
di a cumuna di Cervioni, Marianna Moretti, moglia d'Anton Maria Brandi,
parturia d'un maschju è u chjamava Ercule Magone.
Perchè Ercule Magone ? A risposta a truvemu in un quistiunariu di u
prefettu di u Golo, mandatu à i merri in u 1801. Trà numerose dumande,
ci hè questa quì : - Quale sono gli uomini chè hanno avuto stima nel
paese, ed il di cui nome è venerato ? U merre di Cervioni risponde :
- Magoni chè fù generalissimo dell'armate venete contro il Turco, e
fù uomo celebre.
A vita di Ercole Magone hè stata conta à u seculu XVI da Frà Leandro
Alberti, fendu une descrizzione di l'Italia Versu a medità di u seculu
XV, u paisolu di i Canali era assai pupulatu. Da custì, parte un certu
Rinaldu chì si ne và in Lombardia è si stabilisce in a cità di Correggio.
Ci si marita, è a moglia, Lisabetta, li dà dodeci figlioli, ondeci maschji
è una femina. A figliola era sempre in vita, assai vechja, in u 1551,
quandu Alberti principiò à scrive a discrizzione di l'isule taliane.
Unu di i maschji era Ercule Magone. A parulla magone (o macone) hè u
nome di una erbaccia chì nasce à mezu à e biade, ma hè dinù " u grande
magu " è face pensà à Magumettu è à una urigine araba. Da cugnome di
un individuu, a parulla hè diventata cugnome cullettivu di una famiglia
è po casata. A' i Canali di Campulori, l'ultimu chì purtava issa casata
di Magoni (o Maconi) hè mortu in u 1848.
Giuvanottu, Ercule Magone hè sullatu in e truppe di u duca di Milanu,
è po in quelle di u duca di Ferrara. Questu u presta à u generale venizianu
Bartolomeo Liviano, chì ne face un culunnellu. Liviano dicia : " S'avessi
decemila fantacini cum'è Magone è tremila cavalieri cum'è Basilio della
Riva, mi ferebbi padron del mondu ".
A' Magone, u papa è l'imperatore li fecenu pruposte, ma ellu ricusò
d'abandunà l'armata veniziana. Rispundia sempre : " Povero, e dal bene
".
In u 1526, avia 44 anni. Participendu à l'accampu di Cremona, morse
d'una archibugiata.
Frà Leandro Alberti conta chì Ercule Magone era grande, furzutu, pelineru.
Era generosu, bravu, calmu, ma per un sì o per un nò, entria in e furie.
Parlava pocu, manghjava pocu,durmia pocu.D'invernu si battia pettu nudu.
D'estate, cupertu di pelle, ùn suffria da u callu. Era spauratu, è si
spassighjava sempre senza arme. Ma sì qualchidunu u insultava, ghjittava
a beretta, è a si facia à e maniccie.
Ercule Magone hà avutu un figliolu, Rinaldu Corsu, chì fù una di e glorie
di l'Italia.
Sì voi andate in Correggio, vederete u marmaru ch'ellu hà fattu fà pè
u babbu. A scrizzione, in latinu dice : " In memoria d'Ercule Magone
Corsu, figliolu di Rinaldu, chì, in e so longhe è periculose intraprese
militare ebbe trentacinque ferite. Omu distintu è d'una grande forza
d'anima, hè mortu d'un colpu d'archibugiu à l'assaltu di Cremona, à
44 anni, in u 1526, u ghjornu di a festa di Maria Assunta, Rinaldu,
u figliolu, hà postu istu marmaru. Aghju campatu fin'ch'aghju pussutu
campà ; morgu quandu ellu hè bè di more ".
U marmaru si trova sottu à u portacu di a chjesa di San Francescu, cacciatu
da dentru in u 1647, pè a custruzzione di una doppia fila di cappelle
laterale.
Quandu Ercule Magone morse, lasciava una veduva - Margarita
di Correggio - è un zitellucciu di dui anni è mezu chì si chjamava Rinaldu
cum'è u babbone.
Issu zitellu, natu u 16 ferraghju 1524, hè diventatu celebre cù u nome
di Rinaldo Corso. Fece i so primi studii di litteratura cù Veronica
Gambara, una principessa chì scrivia lettere è puesie. Dopu ampara u
Dirittu à l'Università di Bologna cù u famosu Andria Alciati, un sapiente
chì fù u primu à servesi di a Storia per studià u Dirittu rumanu. A'
22 anni, Rinaldu hè laureatu duttore in Dirittu.
Da zitellu, Rinaldu scrivia digià puesie.A so prima opera cunnusciuta
era stata fatta à dicesette anni, in l'onore di a marchesa Vittoria
Colonna, una puetessa chì avia per ammiratore à Michelangelo.
A' trentanni, Rinaldu si marita cù Lucrezia Lombardi, una bellissima
donna, assai intelligente ma capuchjina è capivana, chì si lascia u
maritu trè anni dopu. Lucrezia parte cù u duttore Cartari, un amicu
di Rinaldu, è li face lascita di u so casale. Quandu ella more, assassinata,
u maritu è l'amante sò suspettati, ma prove ùn ci ne hè, nè per l'unu,
nè per l'altru, è u tribunale i dichjara nucenti.
Rinaldu hè statu cunsiglieru di u principe di Correggio, ispettore di
u duminiu di u marchese di Pescaire, auditore è secretariu di u cardinale
Girolamo di Correggio.
A' 48 anni, si ne và in Roma, è si face prete. A' 55 anni, u 3 aostu
1579, hè fattu vescu di Strongoli, in Calabria. More trè anni dopu in
issa cità.
Rinaldu Corsu resta una di e glorie di l'Italia. Era ghjuristu, puetu,
scrittore, storicu, è grammaticu. Cunnuscia a lingua ebraica, a greca,
è a latina. Hà traduttu Omeru, hà messu in rime i Salmi di Davide, è
hà spiegatu i scritti di Petrarca.
Ci face piacè di celebrà a memoria di issu omu chì hà aghjuntu à u so
nome " Rinaldu " u cugnome " Corsu " in l'onore di u caccaru natu in
i Canali di Cervioni. Ghjera un attu di curaggiu : à l'epica, i Corsi
ùn eranu tantu stimati in Italia.
BIBL. Frà Leandro ALBERTI, " Descrizzione di tutta l'Italia e Isole pertinenti ad essa ", in Venetia, appresso Paolo Ugolino, 1596. - Riccardo FINZI, " I Cimeli del costituendo Museo Lapidario di Correggio ", Stab. Poligrafico Artioli, Moderna, estratto da ATTI E MEMORIE.
L'APE DI CALINZANA
U 14 ghjennaghju 1732, è truppe alemane, venute in Corsica
à aiutà i Genuvesi, eranu disfatte in Calinzana… da Calzaninchi è altri
Balanini…è da l'ape.
Tandu facianu dui anni chì i Corsi s'eranu rivultati contru à Genuva.
In issi dui anni, i Genuvesi l'avianu pruvate tutte per fà piantà o
per vince a rivolta : l'allusinghi, e prumesse, e minaccie, è a guerra.
Ma i patriotti, cumandati da Luigi Giafferi, di Tavagna, è Andria Ceccaldi,
di u Viscuvatu, fatti capigenerali di a Nazione, si sentianu capaci
d'entre in Bastia, duve ellu stava u guvernatore, è di lampà i Genuvesi
in mare.
Allora, u Senatu di Genuva avia dumandatu l'aiutu di l'Imperatore d'Alemagna.
U 19 lugliu 1731, Carlu Sestu avia prumessu di mandà, per principià,
3600 sullati, è Genuva avia accettatu di pagà 26 000 fiurini u mese.
U 9 aostu, e prime truppe di l'Imperatore sbarcavanu in Bastia.
Dopu una seria d'operazioni intornu à Bastia, indì u Nebbiu è e Costere,
è po longu à u mare sinu à San pellegrinu, u generale alemanu decide
di sottumette a Balagna. E' face parte 2000 omi, per terra è per mare.
A' u mese di ghjennaghju di u 1732, 600 sullati, armati cumu si deve,
cumandati da u culunellu Vinz, un omu di prudenza è di valore, sbarcanu
in Calvi.
Vinz, cù i so 600 omi, più un centu di a furtezza di Calvi, più un centu
di Corsi di l'Algaiola, decide d'occupà à Calinzana.
Eccu u racontu di issa spedizione cum'ellu hè statu scrittu da u storicu
Ambrosgiu Rossi.
Per agì cù sicurezza, u culunellu Vinz manda un frate cappuccinu per
dì à Calzaninchi chì l'armata si serebbi avanzata cù sentimenti pacifichi
sì a pupulazione accettava di rimette l'arme. U frate era un Calzanincu
assai fidu à a Republica di Genuva, è li si paria di fà bè evitendu
u sfracellu di i so paisani.
Ma i so paisani ùn eranu di issu avisu. Per principià, impediscenu à
u frate di riturnà in Calvi. Avianu poche arme da focu è temianu ch'ellu
spantichessi a so debulezza. In Calinzana ci era da trè à quattrucentu
famiglie, dunque appena di più chè 1500 abitanti, è tutta issa ghjente
ùn avia chè una vintina d'archibugi. Avianu qualchì pistola, ma, pè
u più eranu armati di lancie, sciabule, o stiletti curseschi.
Allora, inventanu un strattagemmu. Un pruprietariu avia une poche di
bugne longu à a strada chì andava in Calvi. Per ellu, isse bugne eranu
perse, chì i sullati ùn si serebbinu privati di sciappà tuttu per istrada.
Decidenu dunque di purtalle in paese, è di ponele nantu à e finestre
chì davanu versu a marina, pronte à esse capulate in piazza. Si furtificheghjanu
à a megliu indì e case, è, l'arme essendu distribuite, aspettanu a ghjunta
di u culunellu alemanu cù e so truppe.
Era in a maitinata di u 14 ghjennaghju quandu Vinz partì da Calvi cù
800 omi, più un rinforzu d'un centu di Calvesi. Vinz sperava ancu di
scuntrà u frate per istrada cù una risposta.Ghjuntu à u pede di u paese
senza avè trovu u messaggeru, decide l'attaccu. Scumparte e so truppe
davanti è à i lati, è cumanda di francà u muru chì atturniava u paese.
Mentre chì i sullati cavalcheghjanu quellu muru, chì d'altronde era
bassu, Calzaninchi sparanu à più pudè cù i pochi fucili è e poche pistole
ch'elli avianu, ciò chì ùn impedia micca l'Alemani d'avanzà. Allora,
da e finestre, lampanu quelle bugne d'ape.
A cunfusione fù grande, è Calzaninchi ne prufittonu per attaccà, ricuperendu
l'arme di i morti, è dinù quelle di i sullati chì partianu à fughji
fughji per francassi di quelli insetti picculi ma feroci.
In issu mentre, i patriotti chì ghjeranu in i paesi intornu, venianu
in rinfozu. Vinz, si rese contu ch'ellu si serebbi trovu mezu à trè
fochi : quellu di i Calzaninchi, quellu di u generale Giafferi chì ghjunghjia
da Lumiu, è quellu di l'abitanti di Cassanu, Lunghignanu, è Ziglia.
Dete l'ordine à e so truppe di ritirassi, è partiinu per Calvi. L'azzione
era durata quattru ore.
L'Alemani ebbenu una perdita d'à pocu pressu 200 omi trà morti è feriti,
frà i quali diversi ufficiali cum'è u tenente culunnellu, è u capitanu
di i granadieri. Lascionu un paese più armatu chè mai è, per un pezzu,
cuntendu quella disfatta, dicianu ch'elli s'eranu battuti contru à e
mosche.
Avà, omu si pò pone a quistione di sapè sì issu racontu hè veru o nò.
Quellu chì hà parlatu di l'ape pè a prima volta, cuntendu a battaglia
di Calinzana, hè l'abate Ambrosgiu Rossi, un omu chì hà passatu quaranta
anni à scrive una storia di Corsica in dicesette vulumi.
Ambrosgiu Rossi hè natu in u 1754, dunque 22 anni dopu à l'affare di
l'ape. A battaglia li pò esse stata conta da ghjente chì ci avia participatu.
Quandu ellu hà principiatu à scrive e so " Osservazioni Storiche " -
hè u titulu di a so opera -, era in u 1778, è tandu un Calzanincu di
80 anni ne averebbi avutu 34 l'annu di a battaglia.
Avà, femu a parte di l'esagerazione, ma, ancu in e legende ci hè qualcosa
di verità, difficile ista volta à disciuplicà.
Ferrandu Ettori, trattendu di a battaglia di Calinzana, è di u racontu
di l'abate Rossi, hà scrittu in u MEMORIAL DES CORSES:
Les journaux de campagne des Impériaux, comme d'ailleurs les mémoires de Rostini, donnent une image moins simple et moins romanesque des événements. Calenzana était un village fidèle à la République, et c'est la raison pour laquelle le colonel de Vinz, parti de Calvi, projette de l'occuper afin de mieux tenir la Balagne occidentale ; il a, du reste, dépêché un capucin pour prévenir les habitants de son arrivée. Mais il tombe mal, car, en ce même jour, Ceccaldi et Giafferi tiennent consulte au couvent d'Alziprato et ont envoyé un fort noyau de leurs partisans pour rallier les Calenzanais.A Calenzana, la discussion est vive entre fidèles de la République et patriotes des villages voisins. Les deux partis en sont même venus aux mains quand on annonce l'arrivée des Autrichiens. Aussitôt des patriotes, parmi lesquels Pietro Pizzini, de Speluncato, et Anton Marco Tortora, de Muro, ouvrent le feu sur les soldats qui ripostent, et le village tout entier - amis et ennemis de la République mêlés - est entraîné dans une bataille à laquelle viennent participer les insurgés réunis à Alziprato. Un curieux document inséré dans un registre de la paroisse de Calenzana, qui donne la liste des morts et des blessés du côté corse, confirme l'origine variée des combattants : à côté des Calenzanais, on trouve des noms de Montemaggiore, de Muro et même d'Asco.
U racontu di l'abate Ambrosgiu Rossi hà ghjuvatu à u
principe Petru Napulione Bonaparte per scrive un millaiu di rime taliane
ch'ellu hà publicatu in u 1865 cù u titulu " La battaglia di Calenzana,
poemetto storico ".
Oghje, in Calinzana, ci hè un marmaru scrittu : Campo santo dei Tedeschi
- Ici tombèrent et furent enterrés 500 Allemands tués au service de
Gênes - Bataille de Calenzana, 14 janvier 1732.
E' i paisani vi contanu una vera legenda, riprudutta da l'autori di
u GUIDE DE LA CORSE MYSTERIEUSE, fendu entre in ballu e donne chì tiranu
panculate è tizzoni di deda, lampanu oliu bullante è bugne d'ape da
nantu à i tetti, mentre chì l'omi lentanu tori unti di pece infiarata.
Ancu Santa Ristituta averebbi participatu à a lotta per difende " i
so paisani ".
U SCALU DI E PRUNETE DI CAMPULORI
U 2 ghjennaghju di u 1756, Pasqule Paoli dava ordine
di distrughje e torre di u bordimare per chì i Genuvesi ùn si ne servinu,
for di quella di e Prunete di Campulori, à a marina di Cervioni, chì
devia prutegge u cummerciu di a Nazione è e relazioni cù a Terraferma.
Ghjè Clemente Paoli chì hà cunsigliatu u fratellu. Subitu, a torra hè
curata da e milizie cumunale chì si scambianu tutti i quindeci ghjorni.
Ma, i Campulurinchi avendu più premura di i fatti soi chè di a securità
di a pieve, Paoli ne dà a guardia à trè sullati di mistieru.
Ci mette cannoni per tirà palle di 15, 16, 18 è 20 libre, è, di marzu
1760, palle di 24 libre. Omi cumpetenti preparanu i fusti, è u generale
si dispiazza per vede sì u travagliu hè ben fattu.
Prutetti da issu armamentu, accostanu battelli chì venenu da Livornu,
Portu Longone, Portu ferraiu, Civita Vechja, Napuli… è d'altrò.
I Genuvesi provanu parechje volte à impadrunissi di a torra. In dernu
! Un' li reisce nè cù a forza, nè cù u tradimentu.
Una filucca, cù paviglione à testa di Moru, face u passa è veni davanti
à e Prunete, è verificheghja tutti i batteli. Quelli chì facenu u cummerciu
cù i Genuvesi, sò arrestati. E barcaccie pigliate à u nimicu sò empiute
di petre è affundate, di manera à fà un molu chì prutegge u scalu da
e matarusciate.
Pascale Paoli dicia : " I nimichi ùn portanu apprensione chè da u mare
" è, in u 1760, a nazione corsa hà i so batteli di guerra. U scalu di
e Prunete diventa un cantieru navale. I primi di ghjennaghju 1772, centu
cinquanta Capicursini ghjunghjenu per esse marinari nantu à una meza
galera è un filuccone chì venenu d'esse finiti.
U 10 ghjennaghju, Pascale Paoli scrive à Salvini : " Oghje mettimu in
mare a meza galera. Ognunu cunvene ch'ella hè un bellu battellu, capace
di tene u mare tuttu l'annu. Ci costa trentamila lire ma, s'ella hà
bona furtuna, rapurterà assai di più à a Nazione, è disturberà u cummerciu
di i nimichi. L'equipaggiu nurmale hè di ottanta omi. Davanti ci sò
trè cannoni di sei, è dui tirapetre in bronzu, dinù di sei. A' i lati,
ci sò sei tirapetre in ferru per mitraglia ".
Per evità a ghjunta di malatie d'appigliu cù i battelli venuti da fora,
u Cunsigliu Superiore di a nazione corsa avia istituitu, u 12 sittembre
1760, un Magistratu di Sanità di cinque persone, tutte Cumpulurinche.
U presidente era Ghjuvan Carlu Cotoni di u Cotone. I cunsiglieri : Ghjuvan
Brandu Virgitti, di Cervioni, Ghjiseppu Maria Orsatoni, di u Muchjetu,
Paulu Girolamu Brignole è Ghjambattista Astima, Bastiacci d'urigine
ma stabiliti in Cervioni dapoi un pezzu. Omu si pò dumandà perchè u
scalu di e Prunete era diventatu u portu predilettu di a Nazione corsa.
A prima ragione hè pulitica. Daretu à e Prunete ci hè u Campulori è
tutta a Castagniccia, tenuti da patriotti ch'ùn temenu l'attachi genuvesi.
A seconda hè una quistione di tattica : in una diritta, senza golfi,
senza calelle, e nave nimiche ùn ci si ponu piattà è si vedenu ghjunghje
da luntanu.
E' po ci sò e ragioni fisiche. Malgradu a costa sabbiosa, custì l'acqua
hè abbastanza fundia à orlu di mare. E muntagne sò talmente vicine à
a costa chì u libecciu ci inticcia è passa per sopra. Padule ùn ci ne
hè. E' l'acqua per beie ùn hè micca troppu luntanu è ghjè bunissima.
Petru Cirneu dicia, in u 1500, chì l'acqua di u Botrangulu era a megliu
pè i marinari : ancu à viaghji longhi, mai era currotta.
Per via di isse ragiò, Campulurinchi anu sempre sepratu d'avè un bellu
portu.
Un annu dopu a cunquista francese, n'anu fattu a dumanda. I cummissari
di u rè di Francia anu rispostu chì u benefiziu d'una custruzzione simile
ùn era chè pè a pruvincia è tuccava à ella a spesa.
Centu è tredeci anni dopu, a cumuna di Cervioni riface a dumanda. I
Ponti è Argini pruponenu u prugettu d'un molu in legnu di centi vinti
metri. U costu era di 15 000 franchi, 10 000 pè u Statu, 5000 pè a cumuna.
L'8 uttobre 1884, u ministeru si dichjara favurevule, ma u permessu
definitivu triga à ghjunghje è, quattru anni dopu, ci hè quella catastroffa
di u fillossera. U paese avia urganizatu tutta a so ecunumia nantu à
una sola cultura. Cù a sterpazione di a vigna, à Cerviuninchi ùn li
restava chè l'ochji per pianghje.
Purtantu, malgradu u mancu di strutture, i picculi battelli ghjunghjenu
sempre à u scalu di e Prunete. U statu civile di Cervioni ne dà testimunianza.
In u 1783, interranu un marinaru Napulitanu ; l'annu dopu un Bastiacciu
; in u 1787, un Capicursinu ; dui anni dopu un Bonifazinu, è, in u 1826
un altru Bastiacciu.
Da u 1822 à u 1825, trenta tone di marcanzia partenu da e Prunete per
Marseglia è centu per Sette. In u 1827, diciottu battelli ghjunghjenu
cù trecentu è ondeci tunellate di minerale di ferru, tissuti è altre
marcanzie. Ripartenu cù duie centu è settantasei tunellate di vinu,
oliu, pelli, legna è scorza di querciu.
In u 1861, u scalu di e Prunete hà u dodecesimu rangu pè e ricette di
Dugana, dopu à Bastia, Aiacciu, L'Isula Rossa, Bonifaziu, Prupià, Macinaghju,
Calvi, Sulinzara, Cinturi, Portivechju è San Fiurenzu.
Pè u sale, vene à u quatru rangu cù 11 289 franchi, dopu à Bastia, Aiacciu
è l'Isula, di sicuru per via di l'industria di i salami in Castagniccia.
Dopu à u 1900, in e Prunete ùn accostanu più chè qualchì barca pè a
pesca è, di tantu in tantu, un battellu chì porta roba pè i Virgitti
di Cervioni chì facenu u cummerciu à l'ingrossu.
U portu ùn sarà mai fattu. Oghje ci ne hè unu à un chilometru è mezu
più in sù, pè u turisimu. Ma què hè un altru capatoghju.
DOMENICO ASCIONE " IMPRESSORE CAMERALE "
U 26 ferraghju 1763, muria, in Cervioni, Domenico Anscione,
" impressore camerale ", vene à dì stampadore ufficiale di a Nazione
Corsa.
Domenico Ascione era un Napulitanu. Era sbarcatu à e Prunete di Campulori
trè anni nanzu, di ferraghju 176à, cù un torchju è tuttu u materiale
necessariu pè a stamperia.
Pascale Paoli, fattu capugenerale in u 1755, avia decisu in 59 di creà
issa stamperia, è avia dumandatu à i so currispundenti in Livornu è
Napuli, Antone Rivarola è Luigi Zerbi, di truvalli u materiale è un
omu di l'arte. Stimava chì a guerra fatta à Genuva cù a penna era impurtante
quant'è quella fatta cù l'arme.
U Stampadore hè statu trovu in Napuli. A nazione u pagava 90 lire à
l'annu, 60 date à ellu stessu, 30 date à a so famiglia in Napuli.
Di ferraghju 1760, Ascione si stabilisce à u cunventu di Cervioni, sottu
à u cuntrollu di Padre Leunardu Grimaldi, di u Muchjetu, un Franciscanu
assai sapiente - postu ch'ellu ferà da prufessore à l'Università - è
amicu di Paoli.
In l'archive di a merria di Cervioni,dui atti testimunieghjanu di a
prisenza d'Ascione :
- u 2 ghjugnu 1760 u stampatore face da cumpare per una figliola di
un Francese di u Linguadocca.
- L'8 ghjugnu 1761, una figiola di Domenico Ascione, maritata cù u Napulitanu
Carlu Piscopi, parturisce di una zitella, ciò chì pò fà pensà chì Ascione
avia fattu vene, da Napuli, a so famiglia.
A stamperia stete pocu à u cunventu. Dece mesi dopu era purtata à "
u Munestè ", tramezu à u cunventu è u paese di Cervioni. Issu munasteru
di Terziarie franciscane era guvernatu da sora Risabetta, una Vivariaccia
purtetta da Paoli.
A' u Munastè ci stà menu di dui anni. Di lugliu 1762, a mettenu in un
lucale chì appartenia à un certu Niculaiu Traverso, chì, ellu stava
à a Piuvanaccia, quartieru di Cervioni.
U 26 Ferraghju 1763, Domenico Ascione more. Di chì malatia, ùn si sà
. Ciò chì si sà hè chì a si hà fatta in pochi ghjorni. Hè statu rimpiazzatu
pruvisoriamente da un giovanu prete di 28 anni, u Cerviunincu Ghjuvanni
Moretti, è, definitivamente, di ghjugnu 1763, da un stampadore ghjuntu
da Lucca, Bastianu Francescu Battini.
Francescu Flori, chì hà publicatu un studiu nantu à a stamperia in a
rivista ETUDES CORSES (N°18-19), dice :
Battini a installé son matériel dans le local de la " stamperia camerale
", à Cervioni, où l'on procède aux aménagements nécessaires. Nous savons
par les comptes de l'abbé Rostini - Rostini guvernava e finanze
di a Nazione - qu'il y a une pièce où l'on compose, une armoire pour
ranger kes caractères, une table à l'usage du " libraio ", c'est à dire
l'ouvrier chargé du pliage et du brochage des livres. Des réparations
sont également effectuées à la presse. Ce que nous pouvons déduire des
mêmes comptes, c'est qu'il s'agit d'une presse à bras comportant un
marbre mobile, un tympan et une frisquette, en somme une presse relativement
perfectionnée. Le matériel de l'imprimerie comprend également un marbre
pour battre le papier, de grands ciseaux de relieur, un moulin pour
broyer les couleurs, etc. Les caractères continuent à venir de Naples.
Di marzu 1764, a stemperia hè stata cacciata da Cervioni è purtata in
Corti, sede di u guvernu naziunale. L'ultimu ducumentu stampatu in Campulori
era l'edittu di u 26 marzu chì dava a currispundenza trà a muneta naziunale
è e munete strangere.
U MILANESE CHI VULIA ESSE RE' DI CORSICA
U 7 marzu 1764, l'avventurieru Giuseppe Gorani sbarcava
in Corsica è ci stava una quandecina di ghjorni. In Corti hè statu ricevutu
da Pascale Paoli. Cum'è tanti altri, sunniava di esse rè di Corsica.
Giuseppe Gorani era natu in Milanu in u 1740 in una famiglia nobile
è ricca.
A' 17 anni, s'ingagia in l'armata austriacca in guerra contru à a Prussia,
quella famosa guerra di Sette anni. Dui anni dopu, hè fattu prigiuneru.
Issa prigiunia hè stata per ellu una campa : hà passatu quattru anni
à istruissi. Si sà chì Federiccu Secondu, rè di Prussia, avia fattu
vene in u so paese, sapienti è scrittori, francesi soprattuttu, Gorani,
chì ghjera assai intelligente, hà prufittatu di issu ambiente d'intellettualità.
Finita a guerra, decide di girà u mondu. U 19 ferraghju 1764, ghjunghje
in Genuva. Custì scontra trè Corsi chì avianu cunnusciutu à Teodoru,
rè di Corsica.
Ellu si mette in capu di fanne altrettantu… è megliu.
Quelli Corsi l'avianu dettu chì Teodoru avia fiascatu pe venuta in l'idea
ancu à Mauriziu di Sassonia, u mareschiale di Francia vincidore à Fontenoy.
U 7 marzu, Gorani sbarca in San Fiurenzu. U lindumane hè in Bastia.
U 12 hè in Corti. Vestutu da ufficiale austriaccu, trova u mezu di fassi
riceve da Paquale Paoli chì u feghja per maraviglia.
Induve ellu passava, ghjudicava ghjente è lochi cum'è sì ellu fussi
un gran capu militare.
- U portu di San Fiurenzu ? Magnificu, è sicuru per mette i moi battelli
a l'appossu !
- A citadella di Bastia ? Ma hè facile d'entreci ! Cumu hè chì Pascale
Paoli ùn la ci hà fatta ?
- E' Paoli, chì omu hè ?
Eccu ciò ch'ellu ne dice in e so memorie scritte una quarantina d'anni
dopu :
Paoli era putente è avia grande autorità nantu à i Corsi, per via ch'ellu
avia fattu assai bè pè u so paese. Avia ancu qualchì nimicu chì u incausavanu
di esse troppu imbiziosu è dissimulatore. Ma a verità era ch'ellu guvernava
l'internu di l'isula cù una grande muderazione. Chjamava aspessu, in
cunsulta, i deputati di e pievi, è i cumbulia à modu soiu senza ch'e
oli. Ma allora, cumu fà per toglie u postu à un capu di Statu simile…
tenutu caru da u populu.
Per Giuseppe Gorani, trampali ùn ci ne era mai :
- Paoli pupulare, mi sbruglieraghju per ch'ellu ùn sia più. Un' basta
di fà sorte i Corsi da a ignurantità è da a superstizione. Ci vole à
cunduceli nantu à i rampali di Bastia, d'Aiacciu, di Calvi, di Bonifaziu,
di San Fiurenzu. A' i Corsi, u pane, a luce, ùn li bastanu ; li ci vole
a vittoria.
- Cumu fà ?
- Sbarcu in Corsica cù 30 000 omi, 25 cannoni grossi, 30 legeri, 25
000 fucili à baionetta, 25 000 sciabule.
- I Solli ? I truveraghju.
- I battelli dinù.
- Mettu 6000 omi à u centru di l'isula. Eiu, cù 8000, forzu à Bastia,
4000 omi i mandu in Aiacciu, altrettanti in Bonifaziu, 2000 in l'Isula
Rossa, 2000 in San Fiurenzu - A' ogni attaccu, mettu daretu 20 000 donne
cù torchje infiarate per fà crede chì simu ancu più numerosi.
- A vittoria hè sicura.
- Affare fattu, mandu 20 000 sullati in Genuva.Quale hè chì si aspetta
à tanta stumachiccia ? I Genuvesi sò surpresi. Ma dinù u rè di Sardegna,
quellu di Napuli, u Papa, i Veniziani, è ancu a Francia, è tutta l'Europa.
- Tutti amici.
- I solli piovenu.
- E' facciu di a Corsica una putenza immensa cù trè milioni d'abitanti.
Eccu i calculi fatti da Giuseppe Gorani in l'annu 1764, allora chì a
Corsica, in manu à Paoli, ùn era mai stata cusì bè guvernata.
Da Corsica, Gorani parte per Custantinopuli. Girà u mondu, sò i so sciali.
In u 1790, hè in Parigi. S'inframette dapertuttu, persuasu chì, senza
ellu, a Rivuluzione francese ùn pò sparghjesi in u Mondu. Frequenta
à Bailly, merre di Parigi. Face da secretariu à Mirabeau. L'Assemblea
naziunale li dà a citatinanza francese.
E' po vene Robespierre, è li tocca à fughje. Si ne và in Sguizzera è
custì campa torna una vintina d'anni scrivacciulandu tantu è più.
L'omu era intelligentissimu ma, cum'ellu hà dettu ellu stessu, u so
battellu avia più vela chè fustu.
BIBL. " Mémoires de Gorani, Première édition française établie par Alexandre Casati ", NRF gallimard, 3e éd. 1944.
E MILIZIE PAULINE IN CAPRAIA
In a seratinata di u 16 ferraghju 1767, duiecentu omi,
cumandati da Acchille Murati è Ghjambattista Ristori, partianu da Macinaghju
nantu à quatordeci gondule per occupà l'isula di Capraia.
Tandu, facianu quasi dodeci anni chì Pasquale Paoli era capugenerale
di a Nazione corsa. A Corsica, l'avia urganizata puliticamente è ecunumicamente,
ma ùn li era ancu riesciuta di scaccià i Genuvesi.
Ci vole à dì chì, dopu à l'Alemani, i Francesi eranu scalati quattru
volte per impedì chì i Genuvesi sianu lampati in mare : in u 1738, dopu
a partanza di Teodoru, in u 1748, per via di e pretensioni di u rè di
Sardegna, in u 1756, un annu dopu à l'elezzione di Pasquale Paoli, è
in u 1764. A quarta volta, avianu avutu in depositu i porti di bastia,
Aiacciu, San Fiurenzu, Calvi è Algaiola. U solu locu duve i Genuvesi
si mantenianu da per elli, era Bonifaziu, malgradu chì viveri è munizioni
ùn ghjughjissinu chè per mare.
E truppe francese eranu cunfinate in i cinque presidii marittimi citati
pocuprima, ma u guvernu naziunale li permettia - ùn perdenduci nunda
- di fà cummerciu cù i Corsi : sottu à Furiani è vicinu à Erbalonga
per quelle chì ghjeranu in Bastia, à a torra di u fiuminale d'Oletta
per quelle chì ghjeranu in San Fiurenzu, à a torra di Caldanu per quelle
di Calvi, è sottu à Alata per quelle d'Aiacciu.
Quandu i Corsi sbarcanu in Capraia, facianu sette anni chì una cunsulta
avia dichjaratu a guerra marittima à a Republica di Genuva. I Corsi
avianu preparatu una piccula flotta chì alzava u paviglioone biancu
à testa di Moru ricunnusciutu da parechje nazioni, è, pianu pianu, s'eranu
fatti à l'idea d'andà à attaccà i Genuvesi in Genuva. Ciò chì spiega
ch'elli abbianu avutu l'arditezza di occupà l'isula di Capraia.
Capraia hè un isulottu tramezu à Bastia è Genuva. Da u Capicorsu ci
hè una quarantina di chilometri. In i tempi, era pruprietà di i signori
capicursini di San Culumbanu. In u 1501, i Genuvesi u s'avianu pigliatu
. Dunque, pè i Corsi, Capraia era una terra corsa. L'idea d'occupà à
Capraia, anu dettu ch'ella venia da un certu Paulu Mattei, di Cinturi,
padrone di barca. A' u mese di dicembre, rientrava da Francia quandu
a timpesta l'ubligò à rifugiassi in l'isulottu è à stacci pare parechji
ghjorni. Si accorse chì e truppe genuvese eranu poche. In quantu à e
milizie capraiese, cum'è tutta a pupulazione - forse un millaiu di persone
- ùn parlavanu chè di Pasquale Paoli. Certi dicianu " Simu Corsi quant'è
i Capicursini. E'chì aspetta Paoli à dacci a libertà ? ".
U periculu venia da a flotta di a Republica di Genuva, una flotta chì
ùn era più quella di i tempi, quandu ella mettia u terrore in u Mediterraniu,
ma quantunque ùn ci era paragone trà i pochi battelli corsi è e belle
fragate genuvese.
A cunclusione era chì ùn era difficile à i marinai di a Nazione di fà
un sbarcu.
L'affare era di mentenecisi.
Dunque, u 16 ferraghju 1767, à l'attrachjata, tuttu era prontu, u mare
era bellu, è u ventu prupiziu. A' quattru ore di mane, e gondule sbarcanu
duiecentu omi nantu à una piccula marina chjamata u Ceppu. Mattei avia
raggiò : e milizie capraiese si rendenu subitu è l'ufficiali municipali
facenu entre i Corsi in u paese, u solu paese di l'isula, cù un portu
prutettu da una citatella. Restava à cunquistà a furtezza è una torra
chì cummandava l'entrata di u portu, è ancu duie altre torre, più luntanu,
quella di u Sinopitu è quella di i Barbici.
U 19 ferraghju, a torra di u Sinopitu, capituleghjanu : eranu difese
da Capraiesi. Ma di piglià a citadella, ùn ci era l'arte. Era occupata
da sullati genuvesi chì avianu una artiglieria è una pruvista di viveri.
I primi di marzu, affacca una squadra genuvese. E', cannunate nantu
à e pusizioni corse ! Un mese sanu face u giru di l'isula, ma sullati
ùn ne sbarca. Forse chì u senatore Agostino Pinelli, cumandante in capu,
pensava chì i Corsi si eranu messi in una trappula, è chì bastava à
aspettà.
U 2 aprile, tiranu à più pudè di cannone nantu à i posti tenuti da i
Corsi, è provanu à appruvistà a citadella. Ma i Corsi, tandu, eranu
più di duiecentu ; d'altri eranu ghjunti purtendu cannoni. E' l'artiglieria
corsa ubligheghja i battelli genuvesi à alluntanassi. A flotta si ne
và à a Spezia.
U 16 aprile hè di ritornu. Si alza un forte ventu, è li tocca à rifugiassi
sia in l'isula d'Elba, sia in Toscana.
U primu maghju, eccula torna. Dui ghjorni dopu, nantu à una piccula
marina, sbarcanu 150 sullati cumandati da un Corsu, Antunucciu Matra,
u cucinu di quellu Manuellu chì, dodeci anni nanzu, avia fattu a guerra
à Pasquale Paoli è si era fattu tumbà indì u Boziu. Corsi è Capraiesi
contrattacanu : sei ufficiali è vintiquattru sullati di l'armata genuvese
sò tombi, quattordeci ufficiale è ottanta sullati sò fatti prigiuneri.
A' Antunucciu li riesce à scappà è à ghjunghje in Genuva. In u truppa
genuvese sbarcata in Capraia, Matra ùn era u solu Corsu. Quantu ? Forse
più di vinti. Unu era u capitanu Massoni, di Chigliacci di Campulori,
chì fù tombu. Servia, in Genuva à l'ordini di u culunnellu Caraffa,
chì avia spusatu a surella.
U 18 maghju, volta a squadra. Un' si tratta più , cum'è nanzu, di trè
o quattru fregate è qualchì filuccone. Ci hè, in tuttu, una quarantina
di batteli. Malgradu quessa, ùn li riesce à chì i Corsi abandonghinu
l'accampu di a citadella.
U 29, u guvernatore genuvese, chì ghjera nentru, ottene di capitulà
cun onore, è si rende. Tutti i Genuvesi anu dirittu d'andassine in u
so paese, à cundizione d'ùn fà più guerra à i Corsi per un annu.
In a furtezza, i Corsi ricupereghjanu 13 cannoni, 1600 palle di cannone,
3 casce di palle di fucile, 78 sacchetti di polvera, è pruviste in pane
è farina per un mese. E perdite corse eranu state di 12 morti è 25 feriti.
A cunquista di Capraia hè a più bella vittoria corsa contru à i Genuvesi.
Oramai, questi ùn sò più padroni di u mare Tirenu. Un' sò più liberi
di fà cummerciu cum'elli volenu in u Mediterraniu. E' si sà ch'elli
eranu più cummercianti chè sullati. Quale hè chì pudia pensà, 37 anni
nanzu, quandu ella scuppiò a rivolta, chì a bandera à testa di Moru
pudia sventulà for di a Corsica ? U Senatu di Genuva capì, tandu, chì,
per elli, a Corsica era bella chè persa, è ùn era ancu scorsu un annu
dapoi a capitulazione di u guvernatore genuvese di Capraia chì a Republica
cedia a Corsica à a Francia. Rivenimu à i Corsi chì servianu in l'armata
genuvese à l'epica di a cunquista di Capraia. Aghju citatu à Antunucciu
Matra è à Massoni, ma ci tocca à parlà d'un terzu.
Pasquale Paoli sapia tuttu ci chì si passava in Genuva. Quattru ghjorni
nanzu chì Antunucciu sbarcni in Capraia, scrivia à so intima amica,
Sora Maria Dumenica Rivarola, è li dicia : " U prugettu di i Genuvesi
hè d'accustà in Capraia, d'appughjà scale à i scolgi duve ùn ci hè micca
Corsi, è d'intruduce, in l'isula à Antunucciu è à Ferdinandu cù i vinti
Corsi chì sò nantu à e galere ".
Issu Ferdinandu era Ferdinandone Agostini, di u Favalellu di Campulori
(oghje cumuna di San Ghjuglianu), scacciatu da Corsica da Pasquale Paoli
in u 1755, per tentativu d'omicidiu.
Un' sò sì u 3 maghju 1767 sbarcò ancu ellu in Capraia. Forse sì, forse
nò. U sicuru - una altra lettera di Pasquale Paoli a ci face sapè -
hè chì u 12 maghju sbarca in Capicorsu venendu da Livornu, è và à truvà
à Paoli chì ghjera in Ruglianu. Li dice chì si pente di u passatu, è
chì vole andà in Capraia à fà parte di e truppe corse. megliu !… dice
chì si crede capace di scunvince à Antunucciu Matra di rientre in Corsica.
Paoli averte à Acchille Murati : " credu ch'ellu sia sinceru - dice
- ma ùn li cacciate l'ochji d'addossu ".
Sinceru, Ferdinandu deve esse statu. In Capraia ùn ci hè andatu, ma,
da tandu, u truvemu capitanu in l'armata di a Nazione corsa. Da u 7
à u 9 uttobre 1768, era à u Borgu, quandu e truppe naziunale disfecenu
e truppe francese.
U pentimentu d'Agostini durò fin chì i Corsi ebbenu a vittoria. In u
1769, si n'andò cù i Francesi. U storicu Jacobi hà parlatu di u so tradimentu
: " Attiré par l'appât d'une vile récompense, il déserta la cause
de la patrie pour se couvrir de la livrée royale. La trahison de cet
officier procura aux Français l'importante position d'Olmeta, au moment
même où ils se voyaient obligés de se retirer d'Oletta devant les forces
populaires. Sans cette défection l'ennemi eut été pour lors entièrement
explusé du Nebbio ".
Ferdinandone hè statu ricumpensatu da u rè di Francia cù a carica di
ricevitore di u duminiu di a Curona è a cuncessione di u stagnu Del
Sale, staccatu da u pricoghju d'Aleria. Hè mortu à ottanta anni u 5
sittembre 1803 dopu à esse statu cumissaru di a Ghjunta di Tallà è ghjudice
in u distrettu di Cervioni.
U CANONICU ASSASSINATU
U 7 ferraghju 1774, u canonicu Carlu Rostini era tombu
d'una fucilata in a piaghja di Cervioni, sopra à a torra di e Prunete.
U lindumane, era sepoltu in a chjesa cattedrale di San Teramu. L'attu
di sepultura, à l'archive municipale di Cervioni dice ch'ellu avia 63
anni circa.
Quandu elli publiconu e so Memorie in u BULLETIN DE LA SOCIETE DES SCIENCES
HISTORIQUES ET NATURELLES DE LA CORSE, Luigi Campi è Ghjuvan Paulu Borghetti
dissenu ch'ellu era natu in Bastia in u 1710. Centu per una hè issa
data chì si deve ritene, ancu si u censimentu di a pupulazione di Cervioni
fattu in u 1769 li dà 62 anni.
U babbu di Carlu Rostini era di u Vicinatu di Rustinu, è a mamma di
Carchetu d'Orezza, ma stavanu in Bastia, pruprietarii d'una casa appughjata
à i muri di a citadella, da a parte di u giardinu Romieu (1).
U zitellu essendu assai intelligente, i genitori ottensenu una borsa
per mandallu à a scola indì i Ghjesuiti di Genuva, à u cullegiu Del
Bene. In Genuva, ùn pobbe finì i so studii per via d'una malatia di
pettu, per via dinù chì, in issa cità, i Corsi eranu pocu cunsiderati,
aspessu trattati di " capre, corni, salvatichi, cignali, o barbari ".
Cunsigliatu da i medichi corsi Frediani è Gaffori, si ne ghjunse in
Bastia. Avendu ritrovu a salute, dopu avè resu sangue per bocca, andò
in Roma, fù laureatu in Teolugia è Dirittu canonicu, è urdinatu prete.
Vultò in Corsica in u 1737, è fece una stonda da stitutore à un figliolu
di Petru Casale, d'Olmeta, unu di i rari Corsi à esse scritti nantu
à u librone di a nubiltà genuvese.
In Corsica, ùn ci stete tantu. U 7 aprile, si n'andava in Livornu duve
ellu scuntrava à prete Don Gregoriu Salvini è d'altri Corsi chì si eranu
spatriati senza smette di participà à a lotta contru à Genuva. Rostini,
chì ùn pudia pate i Genuvesi, accetta di riparte per purtà in l'isula,
rilegatu cum'è un breviariu, un esemplare frescu frescu di u famosu
" Disinganno ", scrittu da u canonicu Ghjugliu Natali cù u cugnome di
Curzio Tulliano, libru chì ghjera un requisitoriu feroce contru à u
guvernu genuvese in Corsica. Più, li danu ducumenti secreti pè i capipatriotti,
piatti in un bastone viotu.
U 14 aprile, Rostini era di ritornu in Bastia. I ducumenti secreti sò
subitu stati studiati in una cunsulta adunita in Caccia. Dicianu chì
u rè di Napuli avia dumandatu à u rè di Francia d'intervene in Corsica,
è chì questu avia prumessu d'invià u maresciale di Noailles.
Per via di i so passa è veni à l'internu di l'isula per scuntrà i capi
di a rivolta, Rostini diventa suspettu à u guvernatore genuvese. U 5
ghjennaghju 1738, in Bastia, per ùn fassi piglià, si rifugieghja in
a chjesa di i Ghjesuiti. Durante una settimana si piatta in una tomba
avanti di pudè sorte da a cità. Si ne colla à u paese duve u babbone
era partutu tanti anni fà per stabilissi in Bastia, è, à u cunventu
di Merusaglia, face scola à una vintina d'elevi.
Issu annu 1738, u rè di Francia mandava truppe per sottumette i Corsi
à a Republica di Genuva. Un' si trattava micca di ciò ch'elli dicianu
i ducumenti secreti mandati da Salvini. Rostini fù dillusu, ma si mette
quantunque à u serviziu di u conte di Boissieux, è soprattuttu di quellu
chì u rimpiazza in 39, u marchese di Maillebois, dumandendu chì i Corsi
si sottumettinu à l'ordini di u rè di Francia.
Rostini resterà sempre fidu à issa pulitica d'accunciamentu cù a Francia
cuncepita da Don Gregoriu Salvini è qualchì altru, ma hè certa ch'ellu
fù disturbatu da l'esiliu ubligatoriu di i capipatriotti. Quandu i Francesi
si ne vanu, parte ancu ellu. D'aostu di u 1741, imbarca cù l'accordu
di Ghjuvan Petru Gaffori è Clemente Paoli, è diventa una specia d'imbasciadore
di a povera Corsica sempre in manu à i Genuvesi. Và in Napuli, scontra
à Ghjacintu Paoli, Giafferi, Castineta, Orticoni è Salvini, è ghjè prisentatu
à u primu ministru, ma i successi sò pochi. In Roma, a Corte puntificale
ùn vole mischjassi di l'affari di Corsica. Da Livornu, Rostini scrive
à u cardinale Fleury, senza ottene, for di qualchì bella parulla, a
minima prumessa.
Decide allora, ùn si sà perchè, di vultà in Corsica. A Francia avia
bisognu d'un currispundente in l'isula per sapè ciò chì si passava,
è forse chì Carlu Rostini pudia fà l'affare. L'averanu micca fattu a
pruposta ? Averà ricusatu ? U fattu si stà chì ùn hè micca ellu, ma
u canonicu Orto chì ebbe issa carica è ne fù ricumpensatu cù una pensione
di 800 libre nantu à l'abbazia di Saint-Martin de Pontoise.
Rostini si messe quantunque à u serviziu di a Francia fendu da cappellanu
militare à u Royal-Corse cù l'appoghju di M. de Contades, issu marchese
chì avia urganizatu u regimentu quand'ellu era culunnellu in Corsica,
è ne era statu ricumpensatu cù u gradu di maresciale di campu. Cum'è
cappellanu, Rostini avia a paga d'un sottutenente, vene à dì ottu volte
menu chè u culunnellu.
A' parte da u 1742, è durante dece anni, seguita u regimentu à Dunkerque,
in e Fiandre, in i Paesi Bassi. Finalmente, in u 1753, u regimentu abandona
u nordu di a Francia, è ghjè messu à u riposu à La Rochelle. Custì,
Rostini hà tempu è asgiu per fà travagli intellettuali. Traduce in talianu
a Storia di Corsica scritta in latinu à u principiu di seculu XVI da
l'Alisgianincu Petru Cirneu, è redige e so memorie chì trattanu di a
rivolta di i Corsi contru à Genuva sinu à l'annu 1741.
Quandu, in u 1756, a Francia si appronta à signà un trattatu cù a Republica
di Genuva per occupà i presidii di San Fiurenzu, Calvi è Bastia, à Rostini
u mandanu in Corsica per preparà i so cumpatriotti à a ghjunta di i
Francesi. Sbarca in Bastia u 15 lugliu, è si ne và in Cervioni duve
a so famiglia si era stabilita. Silivestru Rostini, chì porebbi esse
u fratellu, ci era almenu dapoi l'annata 50.
U scopu di Carlu Rostini hè di scuntrà à Pasquale Paoli, capu generale
di a Nazione dapoi un annu, d'annuncialli a ghjunta di i Francesi, di
scunvincelu di ùn intraprende nunda contru à elli, è di ùn dà nisunu
aiutu à l'Inglesi in issa guerra chì vene di principià, è chì durerà
sette anni.
In Corsica ci stà quasi trè anni, è riparte cù i Francesi à u mese d'aprile
di u 1759.
L'annu dopu, à u mese d'aostu volta. Cunvintu chì a Francia ùn hà premura
di prutegge a nazione corsa, và à truvà à Pasquale Paoli, è li offre
i so servizii.
Durante nove anni, serà u fidu cullaburatore di u generale.
" Rostini - hà scrittu Ferrandu Ettori in u MEMORIAL DES CORSES
- fut pour le Général un efficace collaborateur, homme à tout faire,
sans fonction définie, mais sachant porter énergiquement l'impulsion
là où le besoin se fait sentir. Dans les finances d'abord : on le voit
établir des rôles d'impositions, imaginer una taxe sur les châtaignes,
s'occuper des gabelles, des étangs, du sel. Il n'a pas toujours les
manières qu'il faut, écrit Paoli à Salvini le 9 juillet 1762, mais c'est
lui qui veille le mieux aux intérêts de l'Etat dans les affaires maritimes
; il rapporte au Trésor 20 000 lires par an, ce qui n'était jamais arrivé
jusqu'ici. Le recensement de 1768 sera son œuvre. Dans un autre domaine,
il a la haute main sur l'imprimerie et dirige la gazette. Jusqu'au bout,
il tiendra sa place dans le gouvernement national ".
Dopu a disfatta di Pontenovu, Rostini si stabilisce definitivamente
in Cervioni, è face parte di u capitulu catedrale. Un'si cuntenta micca
di e so funzioni ecclesiastiche è, cum'è d'altri canonichi, s'occupa
à fassi un casale, à cumprà è à vende. Cù l'Astima è i Brignole avianu
fattu una sucietà per l'appaltu di u sale, ma trà d'elli ebbenu à scumpete.
Avia un battellu ch'ellu vende à u so parente Ghjiseppu Guasco. Avia
un boscu à a Martinuccia, è facia u cummerciu di a legna. Si era ancu
incaricatu di vende a Storia di Corsica di u Fiurentinu Cambiaggi.
Cù i so impiccia è imbroglia ùn si era micca arricchitu. Anu fattu corre
a vuciata, è Pommereul l'hà ripetuta, chì, quandu Pasquale Paoli partì
per l'esiliu à titulu di tesurieru di a nazione Rostini avia 4000 lire,
è e si avia tenute. S'ella hè vera, omu si pò dumandà duve elle sò passate.
A lascita, o almenu a lascita palesa fù poca. I so nipoti, Dumenicu,
chì ghjera ricevitore di i Duminii di u Rè pè u Campulori, è Luigi,
si sò spartuti una casa è un magazinu à a Marina di e Prunete. A casa,
fatta in un locu chjamatu a Masteaccia, ùn avia chè un pianu cù una
sala è duie camere, è Luigi avia participatu à e spese. I qualchì mobulu,
Dumenicu i l'avia mandati da Livornu, è u ziu avia neglicentatu di pagallili.
Intornu à a casa un picculu giardinu (2).
Dopu a disfatta di Pontenovu, u canonicu Rostini avia accettatu a duminazione
francese, è ùn ci hè da stunassine, chì a Francia l'avia sempre avuta
in simpatia è l'avia servuta.
Ma più stunente hè ch'ellu si sia fattu l'infurmatore di M. Régnier
du Tillet, cummissaru di a Marina per l'isula di Corsica. Pensemu chì,
di fà a spia, ùn li s'indava dopu à esse statu cusì fidu à u guvernu
di Pasquale Paoli.
Issu annu, l'omi chì avianu pigliatu a machja per opponesi à l'occupazione
francese eranu sempre numerosi. Urganizati in bande, battianu a Corsica
suttana è suprana, è davanu u so da fà à l'armata francese. In Castagniccia,
a più terribile era cumandata da Pace Maria Falconetti, di e Vallerustie.
In più, i Corsi esiliati in Toscana, facianu u passa è veni per pruvucà
una insurrezzione. I Francesi avianu dunque u bisognu di curà e marine,
è Carlu Rostini si fece l'agente di Régnier du Tillet chì, u sette ferraghju
scrivia da Bastia : " Monsieur le chanoine Rostini, de l'évêché d'Aleria,
et son valet ont été pris par les bandits à une demi lieue de Cervione
; on a envoyé le valet pour demander mil écus de rançon à la famille
de Mr Rostini. Cet ecclésiastique a bien voulu se charger de me suppléer
dans toute la partie de l'Isle depuis le Fiumorbo jusqu'à Saint-Pelegrino
et par ces soins évite à la Marine la dépense d'un syndic dans cette
partie, en sorte qu'à tous égards je ne puis qu'estre fâché de sa détention
".
A sera aghjunghjia : " P.S. Même jour à 5 heures du soir. J'apprends
qu'on a trouvé Mr de Rostini massacré dans les bois avant hier ".
Secondu a lettera di u Cummissaru, Rostini serebbi statu tombu u 5 ferraghju
è micca u 7, ma a data di l'attu di sepultura à u statu civile ci pare
più sicura.
Dopu a morte di u ziu, fù Dumenicu Rostini chì u rimpiazzò cum'è infurmatore
di u Cummissaru di a Marina. Li mandava regularmente ciò ch'ellu chjamava
" Relazione del viaggio de banditi ", è a so signatura era accumpagnata
d'un segnu massonicu (3).
Si pò pensà chì Carlu Rostini fù arrestatu è tombu per via ch'ellu facia
a spia ma, per avà, l'assassiniu puliticu ùn po esse accertatu. U canonicu
avia lasciatu dui vulumi di note è ducumenti per serve à a Storia di
Corsica. Mai sò stati ritrovi. Forse chì ghjeranu cumprumettenti per
certe persone.
Cagioni di a so morte ci ne po esse d'altre. Nimichi hè certa chì ne
avia qualchidunu, per affari d'interessu, o simpliciamente per via di
u so caratteru purcinu.
Boswell, chì l'hà scontru, dice ch'ellu era un omu cumu si deve è di
bon core, ma quessa ùn prova nunda, chì Rostini, omu di cultura è d'alte
frequentazioni, cunnuscia u calateu. Ellu stessu, in e so Memorie, ricunnosce
ch'ellu era di caratteru vivu è quasi viulente. Pasquale Paoli dicia
chì sempre bisugnava à custringhjelu à esse muderatu. In quantu à Marbeuf,
dicia ch'ellu era una specia di scemu, fanaticu pè a patria.
In u 1779, ci fù, in l'Ufficialità di u vescu d'Aleria, un prucessu
contru à i canonichi Pieraggi è Astima (4).
A quistione fù posta di sapè sì Pieraggi o Astima s'eranu
micca cuntrastati cù d'altri canonichi è, in particulare, cù Rostini
in u tempu ch'ellu era in vita.
Niculò Maria Astima disse : A Corsica intera sà quale ellu era u canonicu
Rostini. S'aghju avutu cuntrasti cun ellu, fù per difendemi da a so
lingua, è, cuntrasti, Rostini ne hà avutu cù a più parte di i canonichi,
à tal puntu chì s'ellu si fessi l'analisa di tutte e lite verbale, sia
in sacristia, sia in sala capitulare, ci serebbi da empiene un libru.
Hè certa chì omu si pò fidà à i detti d'Astima chì ghjera incausatu
è, in più, un fumutu è un pretensiunutu à tal puntu chì si era permessu
di dì chì u capitulu era cumpostu di ferrari, purciai è pastori. E'
po, Rostini avia avutu à scumpete cù a famiglia Astima per via di a
cumpagnia di u sale, è forse altri affari cummerciali.
Ma ci sò testimunianze di l'altri canonichi.
U vechju Felce si cuntentò di dì chì Astima è Rostini eranu emuli è
quasi nimichi.
Deziu Cotoni disse chì sì Astima hà avutu parullacce da a parte di Rostini,
Rostini ne hà ricevutu altre è tante.
Marj disse chì, aspessu, ci eranu cuntrasti è parullacce trà Astima
è Rostini, à tal puntu chì, à e riunioni di u capitulu, eranu scandali.
U fattu hè dunque sicuru chì Carlu Rostini ùn era un santu, è a so natura
fucosa l'averà buscu parechji nimichi. Ma, tuttu què ùn spiega micca
a so morte tragica.
1. F. ETTORI in MEMORIAL 2, p. 362.
2. FRANCISCORSA, Bastia, Mf (173) 354 à 358 è 414 à 416.
3. Arch. di a Marina, Parigi, B3 608 (395, 396).
4. Arch. dip. Viscuvatu d'Aleria, Ghjustizia V3 1779.
LETIZIA A BOURBONNE È À VICHY
L'11 marzu 1799, Letizia Bonaparte ghjunghjia in Parigi
per stabiliccisi. Era veduva dapoi 14 anni. Cun ella, e trè figliole
chì avianu 22, 19 è 17 anni. Napulione, ellu, partutu per l'Egittu u
19 maghju di l'annu nanzu, era à l'accampu di Saint-Jean d'Acre.
Parigi, si pò dì chì Letizia ùn u cunnuscia. Ci era ghjunta à casu 17
anni nanzu per pochi ghjorni.
U 24 marzu 1782, avia parturitu di Maria Nunzia, a più chjuca di e figliole,
quella chì diventerà regina di Napuli. Di issu partu ùn li riescia à
rimettesi è, in più, avia sempre una piccula paralisia à a manu diritta
dapoi chì, in u 1773, avia parturitu d'una criatura morta. Avia pruvatu
i bagni di Caldaniccia, ma ùn migliurava micca. Allora fù decisu di
imbarcà è di fà una cura d'un mese à i bagni calli di Bourbonne. Un'
si sà quale hè chì l'hà cunsigliata. L'avianu dettu - centu per una
eranu l'ufficiali francesi chì frequentavanu a so casa - chì l'acque
di Bourbonne, cunnusciute in l'antichità da i Rumani, avianu a riputazione
di guarisce certe paralisie.
Parte per isse Francie à l'epica, era una avventura per Letizia, ma
micca pè u maritu. Carlu Maria averà dettu à a moglia chì ghjera l'occasione
di ritruvà à Napulione chì Letizia ùn avia più vistu dapoi trè anni.
Bourbonne hè in u dipartimentu di a Haute-Marne è Brienne in quellu
di l'Aube, dunque accantu.
Moglia è maritu partiinu à u mese d'aprile di u 1782 è, prima di rientre,
si fecenu una affaccata in Parigi. Saveriu Versini conta, in u so libru
" Monsieur de Bonaparte " :
" Madame fut remarquée à Paris autant qu'à Brienne. Charles avait
pillé les boutiques de mode - le goût était au blanc, cette année-là
- et, à grands frais enseigné à sa femme les curiosités de la ville
". Si sà chì Carlu Maria ùn avia paura di spende, è di sicuru chì
fece a sbaccata cù a moglia cum'ellu a fece altre volte cù d'altre donne.
Rivenimu à l'annu 1799. Letizia hè accolta da u più grande di i figlioli,
Ghjiseppu chì a stalla prima in un " hôtel " ch'ellu avia "
rue du Rocher ", è po à u castellu di Mortefontaine, in u dipartimentu
di l'Oise, à 13 chilometri da Senlis.
Quandu, ottu mesi dopu, Napulione fece u so colpu di Statu è si n'andete
à e Tuileries, ella si fece allugià da u mezu fratellu, Ghjiseppu Fesch,
chì avia un bellissimu " hôtel ", " rue du Mont-Blanc ".
In u 1803, quandu Napulione si messe male cù Lucianu per via ch'ellu
avia spusatu a veduva Jouberthon senza dumandalli u so parè, Letizia
seguitò à Lucianu in Italia. Ciò chì face chì, l'annu dopu, quandu Napulione
si fece curunà imperatore, ella ùn ci era.
Di ghjugnu 1805, Napulione li compra u bellu castellu di Pont-sur-Seine,
in u dipartimentu di l'Aube. Custì Letizia ci stava vulentè è u più
pussibile, ciò chì facia l'addisperu di e donne di cumpagnia, lettrici,
cameriere, ecc., chì, elle, preferianu à Parigi.
Issu castellu hè statu brusgiatu da i Prussiani in 14, subitu nanzu
chì Letizia partissi per Roma.
Da Roma, hè andata à stassine cù u figliolu in l'isula d'Elba. L'hà
seguitatu in Parigi, è po, dopu à Waterloo, hè riturnata in Roma duve
ella hè morta in u 1836, quindeci anni dopu à Napulione.
U 2 marzu 1957, escia un picculu libru intitulatu "
La famille Bonarparte et Vichy ". Era signatu da u duttore Paulu
Susini, un Aiaccinu, " médecin consultant à Vichy, président de l'amicale
corse du Bourbonnais et Vichy ".
U duttore Susini conta u sughjornu chì Letizia Bonaparte fece in issa
cità termale in u 1799. Vichy, tandu, ùn avia chè 700 abitanti, ma e
surgenti eranu digià celebre. Letizia avia una cinquantina d'anni. Era
accumpagnata da u figliolu, Luigi, chì avia una vintina d'anni è ghjera
capitanu in un regimentu di ussari, è da Mma Clary, a socera di Ghjiseppu.
Sessantadui anni dopu, Vichy averà 3740 abitanti è ci venerà in trattamentu
u figliolu di Luigi, l'imperatore Napulione Terzu.
Chì male avia Letizia per esse partuta da Parigi è esse falata à fà
una cura termale à Vichy ? U duttore Susini a ci dice cum'è si ellu
fussi prisente :
" L'interrogatoire auquel se livre le médecin lui apprend que Letizia
a des migraines, des troubles de la vue, quelques vertiges, des somnolences
postprandiales, de temps à autre du pyrosis - vene à dì acidori,
brusgiori di stomacu - qu'elle reste fréquemment constipée plusieurs
jours ou qu'alors elle a des diarrhées, que ses urines sont parfois
brûlantes et malodorantes. En palpant sa paroi abdominale, le praticien
perçoit un intestin spasmé, dur, la rate est accessible,, le foie est
gros, la vésicule biliaire douloureuse, l'estomac ptosé ".
Serà cum'ellu dice u sgiò duttore, ma forse chì, per Letizia, era soprattuttu
l'occasione di sorte da parigi duve ella si sentia spaisata.
Letizia era ghjunta in Parigi l'11 marzu, è tandu era d'aostu. Avia
a cinquantina è una forte custituzione chì li hà permessu di campà torna
trentasei anni. Avia parturitu tredeci volte, è veduva dapoi ondeci
anni, avia allevatu cumu si deve a so famigliona.
Un' so certamente micca i bagni in Caldaniccia, à Bourbonne o à Vichy
chì li anu permessu di campà 86 anni. Hè morta in Roma u 2 ferraghju
1836, sei anni nanzu, era cascata in u giardinu di u palazzu Borghese,
duve ella stava, è si era troncu un ossu femorale.
QUANDU A LINGUA FRANCESE GHJUNGHJIA IN CORSICA
U 10 marzu 1805, un arrestatu di Napulione ubligava à
scrive in francese tutti l'atti publichi. In Corsica, l'affare ùn era
pussibile. Un' facianu chè 36 anni chì a Corsica era francese, è pochi
eranu quelli chì sapianu parlà francese, ancu più pochi quelli chì u
sapianu scrive. Mancu i merri è i ghjudici di pace.
Tredeci anni dopu, facianu quasi cinquanta anni chì a Corsica era francese
è nunda era cambiatu. I Corsi resistianu à l'intruduzzione d'una cultura
chì ùn era soia.
U 7 ghjennaghju 1818, dopu a caduta di Napulione, Constant, cumissaru
speciale di pulizza per tutta a Corsica, ghjuntu dapoi un annu è mezu,
scrivia in Parigi à u ministru di a pulizza : " La Corse dédaigne
notre langue malgré les nombreux avantages qu'elle lui offre ".
U 3 ghjugnu aghjunghjia " Il y a dans la meilleure société une affectation
à ne pas parler français, et M. de Vignolle - si tratta di u novu
prefettu chì venia di ghjunghje - a été étonné de trouver toute la
correspondance écrite en italien, de voir la langue italienne exclusivement
admises dans tous les actes, dans les tribunaux et dans toutes les administrations
".
Si parlava tandu di ristabilisce u ghjuratu suppressu da Napulione chì
avia messu a Corsica fora di a Custituzione francese mandenduci un guvernatore
cù i pieni puteri, civili, militari, è ghjudiziarii. Constant dicia
chì l'affare ùn era pussibile, vistu chì i Corsi ùn parlavanu micca
u francese, è chì a più parte di i magistrati eranu pinzuti. U 23 dicembre
scrivia à u so ministru " Un grand argument que je trouve sans réplique,
c'est la diversité des langues. Fera-t-on l'examen en français ? mais
les trois quarts des jurés ne l'entendent pas. Le fera-t-on en italien
? mais certains juges ne le parlent pas, et toute la procédure est écrite
en français. Dans le pays même, la différence des idiomes qu'on remarque
entre le Deçà et le Delà forme déjà des différences très sensibles dans
les impressions que l'on peut éprouver dans le cours des dépositions
".
U 24 marzu 1819, quatordeci anni dopu l'arrestatu di Napulione, Constant
cunsigliava di rende ubligatoriu l'usu di a lingua francese, " dans
tous les actes publics, dans toute instruction soit administrative soit
judiciaire, à l'égard de tout fonctionnaire, de tout administré, enfin
dans toutes les écoles et réunions publiques. Cette communauté de langage,
opérerait un rapprochement de confiance, de mœurs d'usages, et les Français
ne paraîtraient plus étrangers en Corse. Il ne faut qu'une différence
sensible dans le langage ou dans les habitudes pour établir entre deux
provinces une sorte de ridicule et souvent d'antipathie. C'est ce qui
se voit aujourd'hui en Corse ".
Constant parla di e scole. Ma quantu ci ne era? Paulu Miliu Grimaldi,
di Chigliacci, avia tandu trè anni, postu ch'ellu era natu in u 1816.
Hà scrittu più tardi chì, quandu ellu era zitellu, scole ufficiale ùn
ci ne era in i paesi, chì solu i preti davanu un insegnamentu latinu
è religiosu, è chì a lingua francese, tandu, era quasi incunnusciuta
in e cumune rurale.
Parlandu di l'annate 1820, è di Salvadore Viale - u gran puetu corsu
di lingua taliana - Michele Villa hà scrittu in " La Maison des Viale
".
" Française depuis deux générations à peine, l'île commençait sa mutation
profonde, dans le déchirement d'un véritable traumatisme culturel. La
culture de la Corse était la culture italienne. Depuis la nuit des temps,
la terre nourricière de sa religion, de ses coutumes, de ses mœurs,
de sa langue, était l'Italie, si proche pour les échanges, et d'où venait
la majorité de sa population.
" Avant l'oppression de Gênes, on avait connu l'influence bénéfique
de la République de Pise. Les élites se formaient en Toscane - à Pise,
Prado et Florence - et à Rome. Mais même le plus rustre berger du Nioli
pouvait comprendre le Toscan, le plus pur des dialectes italiens, qui
était la langue des sermons religieux, celle aussi des grands poèmes
épiques que les conteurs de villages récitaient par cœur : Le Roland
furieux, La Jérusalem délivrée. Il fallait les voir, maintenant, ces
bergers, leur famille, toute leur parenté, devant une justice qui les
jugeait dans une autre langue, une langue qu'ils ne comprenaient pas,
symbole d'un autre monde, d'une autre culture, qui leur était totalement
étrangère.
" Dans la justice, l'administration, l'instruction publique, tout était
fait pour remplacer l'italien par le français, en forçant la nature,
avec l'habituelle raideur centralisatrice du gouvernement de Paris.
Les ancêtres des Corses n'étaient pas les Gaulois. En leur enlevant
leur langue, on leur enlevait leur mémoire. Privé de la protection de
la langue maternelle, le dialecte corse était condamné à une dégradation
certaine, la culture corse à la mort.
" Ecrivain corse de langue italienne, Salvatore Viale luttera toute
sa vie contre cette spoliation, ce déracinement ; un drame national,
qu'il vivra comme un drame personnel.
Mottet, procuratore generale in Bastia da u 1833 à u 1836, scrivia :
" On doit attacher une grande importance à l'instruction primaire.
Elle doit avoir, en Corse, un but politique qu'elle n'a pas sur le continent,
c'est d'y rendre populaire la langue française et d'y effacer ainsi,
peu à peu, la nationalité italienne. La langue a sur les mœurs une influence
manifeste. Tant que ce peuple parlera italien, et il ne parle qu'italien
dans l'intérieur, il ne sera français que de nom ".
U raportu Mottet scandalizò i Corsi, è u deputatu Ghjiseppu Limperani
fece una interpellazione à a Camera. Tandu facianu 65 anni chì a Corsica
era francese.
In Cervioni, i ghjudizii di a Ghjustizia di pace ùn sò stati scritti
in francese chè a parte da u 5 aprile 1825, dunque vinti anni dopu à
l'arrestatu di Napulione, u ghjudice di pace essendu Ghjiseppu Giacobbi
è u cancelieru un Federici, ma, per anni è anni, si parlerà corsu à
l'audienze, è e citazioni seranu scritte in talianu.
U 31 aostu 1840, un macellaru cerviunincu, Anghjulu Petru Bastiani,
si prisentava davanti à u ghjudice di pace, citatu da Ghjiseppu Luigi
Agostini, pruprietariu. Bastiani dumanda chì a citazione sia cunsiderata
cum'è non valevule per esse stata scritta in talianu. U ghjudice ricusa
a so dumanda " attendu que la plupart des assignations devant la
Justice de paix, ne pouvant se faire dans l'ydiome (sic) nationale (sic),
si c'est un abus, il est en quelque sorte justifié par les circonstances
et toléré jusqu'ici comme une erreur commune à laquelle on ne pourrait
encore remédier sans bouleverser le service des justices de paix ".
A' u statu civile, sempre in Cervioni, l'atti ùn sò stati scritti in
francese chè à parte da ghjennaghju 1835, Filippu Maria Moretti essendu
merre.
Pè i registri di a Chjesa, a regula era u latinu, ma, da u 1854 à u
1880, u vicicuratu Guelfucci scrive in francese. In u 1880, u vicicuratu
Pagani ripiglia u latinu, è l'affare dura sessanta anni cù l'arcipreti
Anton Maria Cesarini (1879- 1891), Paulu Ghjuvanni Franchini (1891-1893),
Petru Ghjiseppu Franceschi (1893-1897), Dumenicu Sisco (1897- 1905),
Paulu Maria Marcantoni (1905-1910), Anton Francescu Costa (1910-1921),
Ghjiseppu Pagani (1922-1926), Carlu Ghjiseppu Alfonsi (1927-1937), è
Paulu Orsati (1937-1940).
Carlu Mannoni, fattu arciprete in u 1940, scrive in francese. In u 1946,
l'arciprete Francescu Felce ripiglia u latinu. In u 1956, hè numinatu
Luigi Vincenti. Trè anni dopu ripiglia u francese, chì usa dapoi.
U BOIA È I BANDITI
U 24 ghjennaghju 1824, accantu à Bastia, trè banditi
arrestavanu u boia è u so primu aiutante : u tirapedi (o, più à l'accorta,
u tirapè, cum'elli dicenu Bastiacci).
Tandu, in Corsica, ci stava un boia è a ghigliuttina.
U 9 uttobre 1791, dunque dui anni dopu chì a Corsica sia stata dichjarata
" partie intégrante de l'Empire français ", una legge avia decisu
chì " tout condamné à mort aura la tête tranchée ", è u decretu
di u 13 ghjugnu 1793 dicia chì ogni dipartimentu devia avè u so boia.
Quellu chì u populu francese chjamava " le bourreau ", i scritti
ufficiali u chjamavanu " l'exécuteur des hautes œuvres ".
Per taglià i capi, tandu, ùn si servianu più di a piola, ma di una mascina
chì avia esistitu à u XVImu seculu in Italia è in Alemagna, è chì dui
duttori medichi francesi venianu di perfezziunà : u duttore Joseph Guillotin,
di Saintes (1738-1814) è u duttore Antoine Louis, di Metz (1723-1792).
Issa mascina, certi a chjamavanu a " louisette " in l'onore di
u più vechju di i dui duttori, d'altri a " guillotine " in l'onore
di u duttore Guillotin, è ghjè issu nome chì ghjè restatu.
Si sà pocu è nunda di i boia di e pruvincie, ma quelli di Parigi anu
lasciatu u so nome in a storia è in i dizziunarii.
Ci vole à dì chì a funzione si trasmettia in famiglia, cum'è pè i rè
di Francia, è si pò dunque parlà di dinastie. In trè seculi, ci fù duie
famiglie à fà issu mistieru di taglià i capi, prima in Parigi, dopu
in tutta a Francia, per via chì un boia in ogni dipartimentu facia troppu
spese pè u Statu. U rè Luigi Filippu, prima, Napulione Terzu, dopu,
anu calatu u numeru, è, di nuvembre 1870, ùn ne restava chè trè : unu
in Parigi, unu in Algeria, è unu in Corsica.
E duie dinastie di i boia parigini sò : quella di i Sanson è quella
di i Deibler.
Sei generazioni di i Sanson si sò trasmesse a funzione da babbu à figliolu.
Avianu ancu u so scudu. Nantu ci era una campana incrinata. U primu,
dettu Charles Ier, era natu in u 1735. L'ultimu, Henri-Clément, hè mortu
in u 1889.
U quartu, Charles-Henri, dettu Le Grand, hè quellu chì hà tagliatu u
capu à Luigi XVI. U so figliolu, Henri, l'hà tagliatu à a regina Marie-Antionette.
Dopu à i Sanson, ci sò stati i Deibler, chì si sò seguitati da babbu
à figliolu, o à ghjenneru, o à nipote, da u 1871 à u 1981 quandu a cundanna
à morte fù suppressa.
Louis Deibler, mortu in u 1904, hà tagliatu più di mille capi. Ghjè
u figliolu, Anatole, chì u 21 ghjugnu 1935 hà tagliatu u capu à l'ultimu
Corsu cundannatu à morte senza esse aggraziatu, u banditu Andria Spada.
L'esecuzione si fece in Bastia, piazza d'Arme, in publicu, secondu a
regula di tandu, chì l'esecuzioni in e corti di e prigiò, senza spettaculu,
ùn fù decisa chè assai più tardi.
Rivenimu à l'annu 1824, quandu i trè banditi arrestonu u boia è u tirapedi.
Issu boia si chjamava Louis Sématrot, è u tirapedi era u so cugnatu,
Mathieu Avilda.
A' i tempi di Genuva, i boia stavanu in Terranova, accantu à a citadella.
Sématrot - Monsieur Louis -, stava forse nantu a strada di Santu
Antò, duve elle esistenu, ancu oghje, una casa è una funtana chjamate
a casa di u boia è a funtana di u boia. Dicenu chì, quandu qualchidunu
u scuntrava spassighjendu è u salutava, ellu rispundia : " Chì Diu ti
franchi da e mio mani ".
Tandu, a ghigliuttina – " les bois de justice ", cum'elli dicenu
i scritti ufficiali, a stallavanu piazza Santu Niculà, è u cundannatu
à morte u falavanu in prucessiò da a citadella à a piazza, passendu
pè u carrughju di i Ghjesuiti. U storicu alemanu Ferdinandu Gregorovius,
da a so camera in una osteria chì ghjera in issu carrughju, hà vistu
passà a caravana chì cunducia à a morte un banditu, cugnumatu Braccimozzu,
per via chì li mancava una manu. E' hà contu :
" Un bruit sourd accompagné de piétinements de chevaux m'appela à
la fenêtre. On emmenait Braccimozzo. Il était escorté par les Frères
de la Miséricorde, pénitents dont les noires cagoules ne montraient
du visage que les yeux, brillants comme ceux des fantômes. On aurait
dit d'horribles démons rejetés de l'Enfer de Dante dans la réalité.
Ils s'avançaient en murmurant d'une voix sourde. Le bandit marchait
d'un pas ferme entre deux prêtres, dont l'un lui présentait un crucifix.
C'était un jeune homme de taille moyenne, une belle tête de bronze aux
cheveux crépus d'un noir de jais. Sa figure était pâle et une fine moustache
relevait encore sa pâleur. Il avait le bras gauche attaché derrière
le dos ; l'autre n'était qu'un moignon. Son pas était assuré et son
attitude droite. Des gendarmes à cheval, le sabre nu au poing, précédaient
le cortège ; derrière le bandit, marchaient deux à deux quelques Frères
de la Miséricorde et quatre d'entre eux, portant le noir cercueil sur
lequel étaient peintes une croix blanche et une tête de mort, fermaient
la marche. Le cortège s'avancait lentement à travers l'étroite rue des
Jésuites, suivi de la foule frémissante… "
Hè vera chì a folla ùn mancava mai per vede u spettaculu : quellu di
a prucessiò è quellu di a scapera. Versu l'annu 1855, a ghigliuttina
ùn fù più stallata piazza Santu Niculà, ma in piazza d'Arme, accantu
à u cunventu di e Sore di Santa Chjara, diventatu una prigiò.
Eccu perchè Bastiacci sò stati privi di u " bellu vede " di a prucessiò
: in u 1854, a municipalità avia compru, à a famiglia di u scultore
Fiurentinu Lorenzo Bartolini, a statua di Napulione Primu, è l'avia
posta piazza Santu Niculà, è ci sò chì avianu trovu à dì ch'ella era
scuretta di taglià i capi sottu à l'ochji di l'Imperatore.
In u 1824, dunque quandu i trè banditi inguccionu u boia è u tirapedi,
a ghigliuttina funziunava sempre piazza Santu Niculà.
Quale eranu issi trè banditi ? Eranu :
- Ceccu Sarocchi, di Rusiu ;
- Ghjambattista Torre, dettu Tumasgiolu, di San Lurenzu ;
- è Pasquale Gambini, di Corti.
U capimachja era Sarocchi. In u so libru " La guerre des contumaces
", Ghjuvanni Guerrini Graziani hà scrittu :
" Kidnapper un Gouverneur peut certs faire du bruit, mais non frapper
les imaginations comme l'enlèvement d'un bourreau. L'idée fixe de Sarocchi
semblait s'inscrire dans une double considération. La première, spontanée,
voulait que l'exécution du bourreau soit le couronnement logique de
la guerre de la guerre des contumaces. La seconde, relevant de la philosophie
politique, voyait dans le bourreau le garant de l'ordre et de la sécurité,
la manifestation de l'autorité étatique dans ce qu'elle a de plus absolu.
D'une façon générale c'était le plus grand défi qu'un contumax pouvait
lancer aux autorités. "
Dunque, issu 24 ghjennaghju 1824, Monsieur Louis è u cugnatu eranu andati
à caccighjà à u stagnu di Chjurlinu, sottu à Biguglia. A sera, à l'attrachjata,
versu cinque ore, rientravanu in Bastia, quandu elli si trovanu davanti
à i trè banditi chì li sfilanu u fucile, i disarmanu, è l'ublicheghjanu
à seguitalli.
A prova fù un fiascu. Sématrot, prufitendu di u bughju, chì a notte,
di ghjennaghju, si cala prestu, si lampa in a machja è li riesce à fughje.
I banditi ùn anu più chè un prigiuneru : u tirapedi. Cercanu quantunque
à prufittanne dumandendu 300 scudi pè u riscattu. E discussioni cù a
pulizza si facenu in una osteria di Pontenovu, ma ci vole à crede chì
solli ùn anu buscu, postu chì, u 2 ferraghju, u tirapedi era tombu à
stilettate.
U raportu di pulizza, di u 9 ferraghju 1824, à u ministru di l'Internu
dice : " Par suite à ma lettre du 2 de ce mois, j'ai l'honneur d'informer
Votre Excellence que le nommé Avilda Mathieu, valet de l'exécuteur des
hautes œuvres de Bastia, dont je lui avais annoncé l'arrestation, a
été tué le dit jour à Furiani par les bandits Gambini, Torre et Sarocchi.
La levée du cadavre de cet homme a été faite le 3 par la police ".
L'omu chì avia fattu u mezanu trà i gendarmi è i banditi, un mulinaru,
era mortu u 26 ghjennaghju di un attaccu di malcadutu. Cusì anu dettu
i gendarmi chì, forse, u si avianu schjuppulatu ! Chì sò diventati i
trè banditi ?
- Ghjambattista Torre hè statu tombu u 5 lugliu1824.
- Pasquale Gambini, in 25, cum'è Gallochju, hè partutu in Grecia à participà
à a guerra d'indipendenza, è ghjè statu tombu da i Turchi.
- Ceccu Sarocchi hè statu arrestatu è, u 31 maghju 1825, Louis Sématrot
avia u piacè di taglialli u capu, piazza Santu Niculà.
CARBUNARI E FISCHJULONI
Di ferraghju di u 1829, baruffa in Cervioni trà Carbunari
è Fischjuloni.
U carbunarisimu era un muvimentu puliticu secretu natu in l'Abbruzzo
talianu à i tempi di Napulione Primu per luttà contru à l'occupazione
francese. U nome vene da ciò chì i so discepuli campavanu à a machja
cum'è i legnaghjoli o i carbunari.
Dopu a disfatta di l'Imperatore, u Carbunarisimu lutta contru à l'Austria
è i capiguverni sustenuti da ella. Hè particularamente attivu in Napuli.
E' ghjè da Napuli ch'ellu passa in Corsica.
In Napuli, cù u rè Ghjiseppu Bonaparte in u 1806, è u rè Ghjuvacchinu
Murat sinu à u 1814, ci era statu un regimentu corsu.
Sò l'ufficiali di issu regimentu, licenziati è sfaccendati, chì anu
spartu u Carbunarisimu in Corsica.
Ferrandu Ettori hà scrittu in u MEMORIAL DES CORSES : " Les caractères
de cette Charbonnerie corse semblent avoir été assez particuliers. Les
conspirations militaires du type de celles qui éclatent en 1822 lui
ont été étrangères. Son activité de soutien au Risorgimento est mieux
établie. Mais surtout on a des raisons de croire qu'elle a été utilisée
par les factions en lutte pour le pouvoir au niveau local. La vente
d'Alata est un instrument d'opposition bonapartiste aux Pozzo di Borgo
".
Subitu dopu à a caduta di l'Imperu, i riprisentanti di a nova monarchia
francese ùn fecenu tantu casu à ista sucietà secreta.
In u 1828, u sottuprefettu di Bastia scrive : " Il a été signalé,
en 1819 et plus tard, aux préfets d'alors, l'existence de quelques sociétés
de Carbonari, composées de jeunes imberbes sans consistance, et singeant
les francs- maçons ; les tribunaux en ont fait justice ".
Ma, ghjustapuntu, issu annu 1828, u 23 lugliu, un ghjurnale pariginu,
LA QUOTIDIENNE, publicheghja una lettera anonima ghjunta da Bastia,
lettera chì spiega chì più di trenta rifugiati pulitichi taliani anu
cuntatti cù e vendite di Carbunari urganizate in l'isula.
Una vendita era a prima cellula di u Carbunarisimu, cumposta di vinti
persone.
U lindumane, u ministru di l'Internu scrive à u prefettu una lettera
marcata " confidentielle " (1).
" Monsieur le Préfet,
" Un journal annonce, que plus de trente Napolitains, Toscans et Romains,
bannis de leur patrie pour délits politiques, résident actuellement
à Bastia et dans les lieux voisins, qu'ils se sont réunis à des ventes
de Carbonari formées par les insulaires et qu'ils ne sont l'objet d'aucune
surveillance ".
U ministru dumanda a lista di isti Taliani, è ramenta chì a legge ùn
permette micca l'adunanza di più di vinti persone.
U prefettu si trova in l'imbarazzi, è l'amministrazione cummencia a
so inchiesta.
U 2 aostu, u merre di Bastia, un Lota, risponde à u sottuprefettu ;
" Ce n'est pas à Bastia, où tout le monde ignore qu'il y ait des
ventes de Carbonari, étrangers ou insulaires, que la lettre susdite
pourra faire des dupes. D'abord, l'autorité veille scrupuleusement au
maintien de l'ordre public, et les habitants de cette ville, dévoués
de cœur à la monarchie légitime, sont à l'abri de toute séduction, comme
de toute entreprise ".
A lettera di u merre hè un sullevu pè u sottuprefettu chì impenna
subitu subitu. L'esiliati taliani eranu ghjunti cù passaporti in regula…
è ripartuti. Un' ne restava chè sette : unu in Bastia, trè à a Penta
di Casinca, unu à a Porta d'Ampugnani, unu in Lota, è unu in Capicorsu…
Eranu ghjente bè ch'ùn circavanu stuzzichi. Sì elli eranu stati ben
accolti, ci era una ragiò:
" Mes administrés - dicia u sottuprefettu - ont en vénération
l'hospitalité. C'était la vertu de leurs pères, mais ils ont trop de
fierté dans l'âme pour ne pas repousser avec indignation les insinuations
perfides du malheureux étranger qui oserait leur proposer de forfaire
à la religion et aux sentiments d'amour, de fidélité et de gratitude
qu'ils ont voués au Roi et à son auguste famille ".
Dunque, secondu ista ghjente, Carbunari in Corsica ùn ci ne era.
Soga, ùn a vulianu sapè.
U fattu si stà chì u Carbunarisimu, in Corsica, avia pigliatu forza.
E' per dalli u cuntratestu, era nata una altra sucietà secreta, quella
di i Fischjuloni. Questa era in favore di u rè di Francia, è si pò pensà
chì, in issa nascita, u putere ci era per qualcosa.
Anu pretesu chì i Fischjuloni eranu Framassoni. Un' ne sapemu nunda
ma, hè vera chì, in u regulamentu di u Grande Oriente di Francia, ci
hè scrittu, à l'articulu nove, chì, per chjamà, si deve fischjà trè
volte.
I primi di ferraghju di l'annu 1829, dunque sei mesi dopu quellu raportu
di u sottuprefettu, baruffa in Cervioni trà Carbunari è Fischjuloni…
un omu hè feritu da una stilettata… Lagnanze in ghustizia ùn ci ne hè,
chì ognunu avia interessu à stassi zittu… ma, andate à tene piatti certi
affari !
U prefettu a sà… è u procuratore… è u generale cumandante di l'armate
in Corsica… è, ista volta, u sottuprefettu di Bastia hè ublicatu à disciuplicà
l'affare.
Per sapè u veru, scrive à Bonaldi, ghjudice di pace in Santu Niculaiu
di Moriani. A risposta di Bonaldi, u 9 ferraghju 1829, si trova à l'Archiviu
di Corsica.
Eccula :
" Je m'empresse de vous donner les renseignements que vous me demandez
dans votre lettre du 4 de ce mois… Depuis l'année 1818, existe une association
secrète de Carbonari dans mon canton et dans celui de Cervione.
Dans l'année 1823, des demandes furent faites pour connaître le but
de cette institution, à la requête du Ministère public, et plusieurs
individus faisant partie de cette association se rétractèrent devant
moi.
Ils me dévoilèrent le serment qu'ils avaient prêté, conçu en ces termes
: " Je jure haine éternelle aux monarchies, d'aller contre toutes les
personnes, le premier et le second degré exclus, pour défendre la société,
et d'obéir aux ordres du Grand-Maître de la société, surnommé l'affumicatore.
Ils me déclarèrent aussi, que ce Grand-Maître est seulement connu par
les gradués et qu'ils ne pouvaient pas me l'indiquer.
Dans mon canton, depuis deux ans environ, a existé une association de
francs-maçons, que les Carbonari, dans les premiers mois de son organisation,
ont appelé les espions du Roi et du gouvernement, et après les Fischioloni.
Son but était d'empêcher les rapides progrès de la fraction des Carbonari
qui entraîne toute la jeunesse à ses principes contre la royauté.
On m'a dit qu'elle se composait de braves royalistes et qu'elle avait
des maîtres pour l'initiation, mais aussitôt qu'on a connu que cette
association était prohibée comme l'autre par la loi, et pas tolérée
par le gouvernement, elle s'est dissoute.
Je dois aussi vous faire remarquer que dans la crainte que mon fils
fut entré dans l'association des Fischioloni, je l'ai fait passer, en
1827 et 1828, en Italie, où il se trouve actuellement.
En ce qui a trait au dernier paragraphe de votre lettre, je vous dirai
que vingt Carbonari environ de la commune de Santa Maria Poggio, se
sont rendus à Cervione, pour aider les prévenus d'avoir blessé un individu
au moyen d'un coup de stylet. J'en suis informé par la voix publique.
Voilà, M. le Sous-Préfet, quels sont les renseignements positifs que
je puis vous donner.
Soyez-sûr que l'association des francs-maçons, appelée les Fischioloni
dans mon canton, est dissoute pour toujours et que celle des Carbonari
s'augmentera de plus en plus si le gouvernement n'y remédie pas ".
U ghjudice Bonaldi sapia ciò ch'ellu dicia, ma ùn dicia chè ciò ch'ellu
vulia dì.
In u Morianincu curria a vuciata ch'ellu era ellu chì avia urganizatu
l'associu di i Fischjuloni.
I Carbunari, elli, si ritruvavanu, a notte, à Acqua Calla, in i Marchetti.
Unu di i capi era Pasquale Contri, di u Poghju. Cù u fratellu Paulu
Petru, sò stati cundannati à Montpellier per " attentatu contru a sicurezza
di u statu francese ".
Pulizza è tribunali ùn anu riesciutu à sottumette i Carbunari, chì sò
cresciuti dopu à u 1830. Tandu, i chjamonu i Pinnuti, forse perch'elli
surtianu a notte cum'è i topi pinnuti.
I Pinnuti - hà dettu Ferrandu Ettori - " sont une forme nouvelle
et spécifiquement corse de la Charbonnerie. On les voit sortir de l'ombre
en 1847, au moment où commence, en Italie, la révolution dite de 1848.
Les sectateurs, qui se réunissent la nuit en plein air (d'où leur nom,
topu pinnutu signifiant en corse chauve-souris) sont assez nombreux
pour que le mouvement puisse être qualifié de populaire. Leurs yeux
sont tournés vers l'effort des patriotes italiens auxquels ils souhaitent
porter secours ; mais leurs mots d'ordre, où prédomine l'appel à la
liberté, sont susceptibles d'interprétations diverses. La présence à
leur tête, ou dans leur sillage, de certains noms parmi les plus connus
de la Corse laisse penser que l'agitation des pinnuti traduit un des
aspects du mécontentement des notables contre la Monarchie de Juillet
".
Fù u casu di i Gavini chì ghjeranu bonapartisti, allora chì u sintimu
di u Carbunarisimu era republicanu. In u 1848, i Pinnuti anu vutatu
per Diunisu Gavini, u fratellu, Sampieru, essendu unu di i capi di u
muvimentu.
A fine di u Carbunarisimu in Corsica, si pò situà pocu dopu à u 1848,
cù a nascita di a seconda Republica francese, è l'elezzione, cum'è presidente
d'un anzianu Carbunaru, u futuru Napulione Terzu.
(1) V. Arch. dép. Police administrative, 7 M 39.
UN RILLUGIAIU CORSU IN FRANCA CUNTEA
U 23 marzu 1833, muria Ghjuvanni Vincenti, rillugiaiu.
In principiu di u seculu XIX, un Corsu travagliava à Beaucourt, un paese
vicinu à Belfort, in i fratelli Japy. Facia rillogi à repetizione cù
un meccanisimu speciale ch'ellu avia inventatu. Issi rillogi, à scancella
d'argentu, custavanu ottu franchi, un prezzu bassu, ma si vendianu male
chì a cummercializà e nuvità ùn hè cusì facile.
Issu Corsu si chjamava Ghjuvanni Vincenti. Era natu in Bastelica in
u 1786, figliolu di Francescu Vincenti è di Marianna, nata Gavini.
Quandu è cumu ellu hè partutu da Corsica, ùn a sapemu. Nanzu di travaglià
in i Japy, avia travagliatu in Sguizzera, ciò chì pò spiegà a so passione
pè i rillogi.
Indì i Japy, Vincenti ci stà pocu. Si ne passa in Parigi, è custì hè
prisentatu à James Thayer, un Americanu riccu immensu chì avia fattu
furtuna dopu a Rivuluzione di l'89, cumprendu è vendendu e pruprietà
di l'emigrati cunfiscate da u Statu.
Tayer avia compru u palazzu di i Montmorency. Dopu a disfatta di Napulione,
ci si riunianu i Bonapartisti è, naturalmente, i Corsi eranu numerosi.
Ci era u generale Sebastiani, chì si era maritatu cù una amica di giuventù
di a moglia di Thayer : Mlle de Coigny. Ci era u generale Arrighi, duca
di Paduva : a figliola avia spusatu un figliolu di Thayer, u più chjucu.
Ghjuvanni Vincenti busca appochji, forse dinù solli, è, appena nanzu
à l'annu 1823, à l'età di 36 anni, impianta una fabrica di rillogi à
Montbéliard. Cun ellu, ci era un nipote da a parte di a mamma, un Gavini,
è d'altri, parenti è cumpatriotti : i Vincenti, Martinenghi, Olivari,
Pasqualini è Franceschini.
Pubblicheghja un pruspettu di sette pagine, intitulatu : " Exposé
d'un nouveau système de fabrication des montres ". U novu sistemu
ùn u svela micca, ma dice chì i rillogi ponu esse fatti in seria, senza
manu d'opera specializata, chì e so mascine ponu rimpiazzà quaranta,
sessanta, è sinu à ottanta operai. " Les heureux résultats que j'ai
obtenus ont passé mes espérances. Les produits de mes mécanique sont
tels que pourraient les exécuter les ouvriers les plus habiles. Ils
sont d'un fini, d'une précision que l'on ne peut pas toujours obtenir
de la main-d'œuvre, et garantissent une grande économie de temps et
d'argent ". Più chè i rillogi, vanta e so mascine chì ponu fà da
400 à 500 rillogi ogni ghjornu. U scopu di Vincenti hè di fà sapè à
u Rè è à u guvernu ch'ellu hè capace di dà un fiatu novu à l'industria
è à u cummerciu. " Les conquêtes de l'industrie ont illustré les
règnes des grands monarques français. Henri IV avait conçu le projet
de réunir dans la capitale les artistes les plus distingués. J'ose réclamer
cette bienveillance auguste, toujours prête à encourager les découvertes
dont l'utilité est démontrée. Il est temps de fixer en France un genre
d'industrie, fondé, perfectionné en son sein ".
U 6 uttobre 1923, davanti à nutaru, nasce a prima Sucietà d'Industria
rillugiaia di Montbéliard, a sucietà " Vincenti et Cie ". Sò quattru
: Jean-Pierre Grenier, ricevitore di u circundariu di Montbéliard, Henri
Clouet, ricevitore di u quartu circundariu di Parigi, Edme-Angélique
Bourboulon de Saint-Elme, ricevitore generale di a Marne… è ellu. I
trè portanu ognunu 50 000 franchi. Ellu mette a so industria, e so mascine,
è dinù… 50 000 franchi di debite. Ci vole à crede chì l'affari di a
prima fabrica, nanzu a creazione di a sucietà, ùn andavanu micca cum'è
in u pruspettu è chì Louis XVIII ùn era micca Henri IV.
Cù a nova fabrica, và megliu. U primu ghjennaghju 1824, appigiuneghjanu
u castellu di Montbéliard chì, dapoi a rivuluzione, appartene à u Statu.
Ci hè una quarantina di impiegati. Una medità sò rillugiai è meccanichi
pagati da 1,50F à 2,50 f u ghjornu. L'altra medità sò manuvali pagati
da 50 à 75 centimi per una ghjurnata di 11 ore, più una gratificazione
chì pò fà da 3 à 13 solli.
A premura di Vincenti hè di preservà u secretu di a fabricazione. Indì
a fabrica, ùn ponu entreci soli chè i padroni, i Corsi chì aghju citatu,
è un certu Albert Roux chì Vincenti avia cunnusciutu in Parigi, omu
d'affari di James Thayer, dopu à esse statu stitutore di i figlioli
di l'Americanu.
Ci vole à dì chì Ghjuvanni Vincenti era gnurante. Un' sapia mancu fà
disegni. Quandu una pezza rotta era da rifà, ne pigliava a stampa cù
un fogliu di carta bianca, strufinandu nantu cù e so mani brutte.
A custruzzione è a riparazione di e mascine pigliava assai tempu, troppu
tempu. In u 1827, di isse mascine, ci ne era 88, di 40 mudelli differenti.
Vincenti avia u so da fà. L'assuciati, elli, ùn si ne occupavanu. Eranu
ricconi chì avianu denaru à fà fruttificà. L'urganizazione cummerciale,
soprattuttu in Parigi, andava male. E' po, ci eranu nove invenzioni,
più valevule chè u muvimentu à fusu di Vincenti.
U 24 ferraghju 1828, a sucietà hè messa in liquidazione. Albert Roux
busca solli cù l'appoghju di James Thayer è, u 24 uttobre 1829, nasce
una nova sucietà " Vincenti et Cie ", stabilita per dodeci anni cù un
capitale di 110 000 franchi. A parte di Vincenti hè di 44 000 franchi.
Ellu hè incaricatu di a meccanica ma, ista volta, deve fà capace à Roux
di u modu di fabricazione, in casu ch'ellu sia malatu.
Forse chì, malatu, era digià. Travagliava cum'è un dannatu per rinnuvà
e mascine, per studià i rillogi prudutti in altrò, è per mette in pratica
i cunsigli di un rillugiaiu pariginu, un certu Laresche.
In u 1830, l'affari ùn andavanu tantu bè, ma Roux si dava di rimenu,
è u guvernu dete un aiutu.
Vincenti, ellu, ùn surtia più di casa : avia un cancaru in e reni. U
23 marzu 1833, Gavini, u nipote, è Albert Roux, l'assuciatu è amicu,
li chjudianu l'ochji. Un avia chè 47 anni.
In Montbéliard, tutti l'anu piantu. " Son cercueil, entouré de ses
camarades de la Garde nationale et des ouvriers qui perdent en lui un
père, a traversé la ville de Montbéliard au milieu de spectateurs qui
donnaient de vives marques de douleur, et suivi d'un nombreux concours
de citoyens que des relations d'amitié y avaient attirés ". Cusì
scrivia l' " Annuaire statistique et historique du Doubs ".
Ghjuvanni Vincenti avia buscu più amici chè solli, ma a so fabrica,
cù l'astutezza è u rigiru d'Albert Roux, cuntinuvò à pruduce.
In u 1929, un figliulinu d'Albert Roux, industriale ancu ellu, parlò
di u babbone è di Vincenti à Louis Villat, chì cuntò l'affare in un
ghjurnale di Franca Contea. Mi ne dete una copia un omu maravigliosu,
un passiunatu di cultura corsa, assai sapiente, André Moreau di a Casanova
di Venacu.
QUANDU PAGLIETTA FACIA VUTÀ PER PASQUALE PAOLI
I 13 è 14 marzu 1838, vutavanu in Corsica per eleghje
dui deputati, unu in Aiacciu, unu in Bastia.
I dui candidati in Bastia eranu Ghjiseppu Limperani è Saveriu Casabianca.
Limperani era u nipote di u generale Oraziu Sebastiani chì, cù a monarchia
stabilita à u mese di lugliu 1830, era diventatu u padrone di a diplumazia
francese è di a pulitica corsa.
" La famille Sebastiani - hà scrittu Saveriu Versini in u so
libru : " La vie quotidienne en Corse au temps de Mérimée " - installe
alors dans l'île une domination qui va durer autant que Louis-Philippe.
Horace est ministre des Affaires étrangères ; il sera jusqu'à la fin
un familier des Tuileries. C'est un atout considérable dans un pays
où chacun contemple le ciel en espérant le bienfait de la pluie. Il
est le chef du bon clan et le dispensateur de toutes les grâces. " Il
faisait mouvoir à son gré, dit un contemporain, les autorités locales,
depuis le préfet jusqu'aux gardes champêtres ".
Par un étrange paradoxe, c'est cette espèce d'absolutisme qui va ranimer
l'opposition, l'octroi d'une faveur faisant aussitôt dix mécontents.
Il faut dire que la notion de parti est, en Corse, extrêmement floue.
L'engagement de chacun est fondé sur les rapports de famille ou les
services rendus. Les élections ne sont que des querelles de personnes,
aujourd'hui dans un sens, demain dans un autre,et, dans un collège de
150 électeurs, une addition de mécontents peut ébranler une majorité
".
Di issi elettori, una canzona dicia :
" Voltanu cum'è lu granu
Quandu hè nentru à lu cernigliu ".
L'elezzione durava dui ghjorni : u primu si vutava per custituì u scagnu,
u secondu per fà u deputatu. Dunque, u primu ghjornu era impurtante
quant'è u secondu sì i dui candidati eranu à tocca tocca.
Ghjiseppu Limperani era statu elettu in u 1831 è u 1834. E' po ci eranu
state l'elezzioni di u 18 nuvembre 1837 chì meritanu di esse conte.
L'oppusizione avia decisu di prisentà contru à Limperani u deputatu
di u Vaucluse, Mottet, Mottet chì ghjera statu procuratore generale
in Bastia da u 1833 à u 1836.
U scagnu pruvisoriu, cù i dui più giovani è i dui più vechji elettori,
era direttu di Montera, presidente di u tribunale di Bastia. A prima
uperazione cunsistia à eleghje u scagnu definitivu. L'affare devia da
esse fattu avanti 3 ore.
A' 3 ore, i partitanti di Mottet, chì sentianu ch'elli avianu a vittoria,
caccianu i rillogi è dumandanu di fà spogliu. Montera dice ch'ellu ùn
hà micca intesu sunà l'ora à u rillogiu di u campanile, è ricusa.
In più bella, bisbigliu à a porta. Entre u cunsiglieru Stefanini, amicu
di Limperani, è dumanda chì diciottu elettori, chì ghjeranu stati cacciati
da e liste in u 1836, sianu addimessi à vutà. A scusa era chì u prefettu
ùn li avia mai nutificatu a decisione, è chì venianu di fà appellu.
I diciottu eranu pronti à ghjurà u falzu. E' trà di elli ci era un procuratore
(quellu di Calvi), un ghjudice d'istruzzione, è un capitanu di gendarmeria.
Tutti i gendarmi di u circundariu di Bastia è Balagna eranu stati mubilizati
per fà ghjunghje e richieste in Bastia avanti a chjuditura di u scagnu.
Per esse più sicuri, u sottuprefettu avia fattu ritardà di duie ore
u rillogiu di a cità. U prefettu chì sapia purtantu chì u tempu per
fà appellu era scadutu, ùn si stusgiava.
I diciottu elettori privi in 36 votanu, è Limperani hè elettu presidente
di u scagnu definitivu pè u lindumane.
Malgradu quessa, Limperani ùn hè micca sicuru di esse elettu deputatu.
Allora, indì a nuttata, decidenu di prisentà, contru à Mottet, à Oraziu
Sebastiani, chì ghjera dinù candidatu in Aiacciu.
U lindumane, 19 nuvembre, Sebastiani hè elettu in Aiacciu è in Bastia.
Hè certa chì l'elezzione fù attaccata, ma ùn servia à nunda, postu chì
Sebastiani avia sceltu di riprisentà u circundariu di Aiacciu, è quellu
di Bastia si truvava senza deputatu.
Ci vole à ricunnosce chì l'imaginazione di i puliticanti corsi ùn avia
limite. Ne avemu torna a prova trè mesi dopu, quandu, di marzu 1838,
voltanu l'elezzioni.
Tandu, Mottet ùn pudia più esse candidatu. A legge dicia chì, quandu
un dipartimentu avia dui deputati, unu almenu devia avè a so residenza
in u dipartimentu. E' a residenza di Oraziu Sebastiani, deputatu d'Aiacciu,
ùn era micca a Corsica, ma Vervins, in u dipartimentu di L'Aisne.
L'oppusizione decide dunque di prisentà, contru à Limperani, à Saveriu
Casabianca.
U 13 marzu, votanu pè a presidenza di u scagnu. U candidatu di u partitu
guvernamentale hè Ghjiseppu Limperani, quellu di l'oppusizione hè u
cunsiglieru Arrighi. E' Arrighi hè elettu cù 82 voti contru à 74.
U lindumane, 14 marzu, avianu da fà u deputatu. I dui canditati avianu
fattu i so conti. L'elettori scritti eranu 156. A maggiurità assuluta
di a medità più unu era dunque di 79.
Limperani avia 76 elettori. Li ne mancava 3. Casabianca ne avia 74.
Li ne mancava 5.
76 più 74 facenu 150. 156 menu 150 facenu 6. U risultatu dipendia di
issi 6 elettori.
Unu era Gentile di San Fiurenzu, di u partitu di Casabianca. Ma a figliola
venia di maritassi cù u figliolu di u sottuprefettu, è avia decisu di
lampà un bigliettu cù a scritta " ni l'un li l'autre ".
Restavanu 5 elettori, è di issi 5 ne dispunia u vechju avucatu curtinese
Francescu Gaffori, dettu Paglietta.
Paglietta ne vulia à i Sebastiani chì pruteggianu u so nimicu, u barone
Mariani, sottuprefettu di Corti. Ma ne vulia dinù à Casabianca chì,
ellu dinù, avia difesu, in tribunale, i interessi di Mariani contru
à i soi.
A' 2 ore dopu meziornu, tutti l'elettori avianu vutatu. Facenu u spogliu.
I dui candidati ùn anu micca i 79 voti necessarii per esse eletti. Limperani
ne avia 78 (frà tempu avia acquistatu dui elettori di quelli di Casabianca
prumettenduli di falli ghjudici di pace). Gentile avia vutatu " ni l'un
ni l'autre " cum'è ella era prevista. I cinque elettori di Paglietta
avianu datu i so voti à u cunsiglieru Arrighi, chì ùn era candidatu.
Ci vulia torna à vutà u lindumane.
In a nuttata, u prefettu, Jourdan du Var, và à truvà à Paglietta cù
a speranza di svultulallu. Ma quellu era in inchjuccutu, i dinù, un
burlone. Disse :
- O sgiò Prefettu, eiu vi prupongu un terzu candidatu, u meiu. Vutemu
tutti per ellu.
U prefettu fù tunatu quandu ellu intese u nome di candidatu di Paglietta.
Avemu parlatu prima di l'imaginazione di i puliticanti corsi. Paglietta,
imaginazione ne avia più chè nimu. Prupunì di fà vutà per un omu mortu
31 annu nanzu, è issu omu era… Pasquale Paoli.
U prefettu fece valè chì i Corsi avianu da esse à a rasi, è chì ghjera
una insulta pè a Camera di i deputati.
" Ces graves objections - hà contu più tardi Casabianca -
n'ébranlèrent pas Paglietta , enchanté d'imposer ses caprices au gouvernement
et aux électeurs. Il persista dans sa résolution et le malheureux M.
Jourdan, forcé d'opter entre la défaite de son candidat et ce triste
expédient, se résigna à le subir… Le lendemain, 15 mars 1838, on vit
40 électeurs rassemblés à la sous-préfecture, ayant pour guide le sous-préfet
lui-même, et 40 autres sous la conduite de MM. Gavini et Gregori, aller
dans une touchante union déposer au Collège 80 bulletins, portant le
nom de Pascal Paoli, décédé à Londres depuis une trentaine d'années
".
Fù una elezzione per nunda. Ci volse à vutà una terza volta.
A terza elezzione si fece dui mesi dopu, u 14 ghjugnu. In l'oppusizione,
Saveriu Casabianca avia rinunciatu à prisentassi. Ghjuvan Carlu Gregori,
cunsiglieru à a Corte d'appellu di Liò, ùn si era mossu. Antone Gavini
avia vultatu di partitu, chì u fratellu era statu sottuprefettu. Limperani
fù elettu cù 82 voti contru à 74 à u cunsiglieru Arrighi.
Limperani avia distribuitu unipochi di biglietti à chjave. Nantu ci
era scrittu : " Monsieur Limperani, magistrat intègre ", " Monsieur
Limperani, ami chaleureux ", Monsieur Limperani zélé défenseur des intérêts
du pays ", ecc. Era un casu di annullazione, ma, subitu dopu à u
spogliu, issi biglietti sò stati brusgiati, è prove ùn ci ne era più.
Trentasette elettori attacconu quantunque l'elezzione dicendu chì i
Sebastiani cumandavanu tutte l'amministrazioni è chì parechji Corsi
eranu ubligati di sottumettesi à e so vuluntà è fantasie.
Quandu l'affare passò à a Camera di i deputati, Limperani cullò in tribuna
:
" Depuis dix ans, il n'y a pas eu une seule élection où Monsieur le
Premier Président de la Cour royale ne se soit présenté pour soutenir
des intérêts et opinions contraires aux nôtres. Il est à présumer qu'il
ne nous a pas prêté son appui… A côté du Premier Président, se trouve
un Procureur général. Celui-ci, étranger au pays et magistrat amovible,
pouvait être un très utile auxiliaire du pouvoir, et cependant le pouvoir
n'a pas eu d'adversaire plus actif. On l'a vu faire cause commune avec
tous les partis qui se réunissaient pour combattre le candidat de la
majorité, prendre part à leurs banquets, publier des circulaires, solliciter
des suffrages et s'aventurer jusqu'à traduire devant les Assises, au
moment des élections, un journal du pays qui professait une autre opinion,
et le traduire pour un fait dont il a dû, par la suite, abandonner l'accusation…
Où donc est la puissance qui est venue à notre secours et dont nous
avons si scandaleusement abusé ? Que l'on place le Premier Président
de la Cour royale, le procureur général, l'évêque dans les rangs de
nos adversaires, que nous reste-t-il ? Le Préfet. Oui, sans doute, M.
le préfet de la Corse a cru devoir appuyer de son influence légale un
candidat qui ne passait pas pour être un ennemi du gouvernement. Mais,
en présence de tant de fonctionnaires qui s'évertuaient à combattre
cette candidature, quelle pouvait être son autorité ? Elle ne fut même
pas suffisante pour engager le directeur des Douanes à prêter une embarcation
à quelques électeurs qui en avaient besoin pour se rendre au chef-lieu
et la sollicitaient avec instance, alors que tous les jours cette même
embarcation est mise à la disposition de simples particuliers ".
Limperani facia parte di a maggiurità, è u ministru di l'Internu dumandò
di cunvalidà l'elezzione.
Oramai, per dece anni, l'oppusizione ùn riprisenterà chè u terzu di
l'elettori, è ùn prisenterà candidati chè per cuntassi.
Quandu ellu era in Bastia, u Procuratore Mottet avia fattu un raportu
à u guvernu nantu a situazione ecunomica è pulitica. Eccu ciò ch'ellu
dicia di l'elezzioni :
" Le système des élections pour la formation des conseils municipaux,
des conseils d'arrondissement et du Conseil général ne conviennent nullement
à la Corse. En l'état de détresse du pays, en l'absence de toute industrie
agricole, manufacturière et commerciale, les Corses n'ont qu'une carrière,
celle des emplois publics. Dans chaque canton, les principales familles
se disputent avec une ardeur extrême, la cure, la justice de paix, la
perception, la mairie, le conseil municipal, le conseil d'arrondissement,
le Conseil général, toutes les positions qui donnent un traitement ou
de l'influence…
La formation de la liste des électeurs a suffi pour donner une commotion
au pays ; ça été une lutte de fraudes de toute espèce : vente, baux,
partages, cession d'usufruits, tout était simulé. La liste des électeurs
est la liste des plus audacieux et non des plus imposés. De là, un nombre
de procès électoraux vraiment scandaleux. Nous en avons eu deux ou trois
cents en 1834. De là, par conséquent, des divisions profondes, des haines
et leurs déplorables suites.
Je n'ai pu avoir des rapports exacts sur toutes les élections qui ont
eu lieu depuis trois ans ; mais presque partout les candidats, se sont
fait appuyer par leurs partisans en armes, et j'ai la conviction que
presque partout c'est la force qui a triomphé. Entre autres faits parvenus
à ma connaissance, je citerai deux séquestrations de personnes, l'une
de deux électeurs arrêtés sur le chemin, qu'on empêcha d'aller voter,
l'autre d'un huissier chargé de signifier l'appel d'une décision du
préfet, qui fut retenu jusqu'à l'expiration des délais. L'année passée,
une élection pour le Conseil général eut lieu à Moïta (je crois). Le
nombre des gens armés dans l'intérêt de chacun des candidats était si
considérable, et leur fureur était telle, qu'on fut obligé, pour éviter
l'effusion de sang, d'ajourner l'élection. Et des candidats, l'un était
magistrat, et l'autre appartenait à une des familles les plus riches
et les plus honorables du pays ! A Patrimonio, à la suite des élections
municipales, le plus brave homme, le plus paisible de la commune, fut
assassiné par deux sicaires, sans autre motif assignable que la part
qu'il avait prise aux élections.
On ne pourrait rien faire de mieux que de suspendre, en Corse, les lois
qui ont établi le système électoral et de remettre le pays sous l'empire
des lois précédentes. Je mets pourtant une très grande différence entre
les élections municipales et les élections pour les Conseils d'arrondissement
et de département. Ces dernières agitent bien moins le pays. Elles sont
moins fréquentes, les candidats y sont moins nombreux. Ils sont d'une
classe qui offre plus de garanties. Les électeurs sont de différentes
localités et s'éloignent les uns des autres après l'élection. On peut
enfin espérer que, lorsque le pouvoir sera plus fort, la force armée
mieux organisée et la population désarmée, ces élections se feront d'une
manière régulière et paisible. Il convient donc d'ajourner, quant à
ce, une mesure exceptionnelle qui peut n'être pas indispensable.
Mais il ne faut pas hésiter à suspendre les élections municipales. Elles
sont désastreuses. On met partout un véritable acharnement à se disputer
le pouvoir local. Les populations des moindres communes s'agitent et
se divisent. Ces élections font, pour ainsi dire, circuler le mal dans
tout le corps social, et si l'on ne prend pas cette mesure indispendable,
les crimes s'accroîtront dans une proportion effrayante. La suspension
des élections municipales ne doit pas durer moins de dix ans. Mais on
peut, dans le principe, pour ménager les susceptibilités du pays, ne
la demander que pour cinq ans, sauf à la faire renouveler. La mesure
est exceptionnelle, mais elle n'est nullement contraire à la Charte.
L'article 54 de la loi municipale en a fourni l'exemple.
Quant aux élections des députés, non seulement il n'y a pas lieu de
les supprimer, mais je pense qu'il serait convenable de donner à la
Corse trois députés au lieu de deux, ce qui serait aisé en formant un
collège des arrondissements d'Ajaccio et de Sartène, un des arrondissements
de Corte et de Calvi, et un celui de Bastia. Dans ce cas, le gouvernement
devrait se faire une loi d'appuyer toujours, dans un de ces collèges,
la candidature d'un continental. Je crois aussi qu'il serait d'excellente
politique, pour rallier à soi tous les partis, d'appuyer deux Corses
de partis différents. La réunion des deux députations dans la même famille
me paraît une faute. Le parti qui n'est pas représenté est exclu des
faveurs du gouvernement et finit par lui devenir hostile. Je supplie
MM. les Ministres de croire que je ne fais cette observation que dans
l'intérêt de la Corse et du gouvernement. Il faut, au reste, que l'on
sache (l'expérience le démontre depuis vingt ans) qu'il n'est pas de
département où l'appui du gouvernement soit plus efficace pour l'élection
d'un député. La Corse nommera toujours, quels qu'ils soient, les candidats
appuyés par le gouvernement. Le pays et les individus, dans leur extrême
misère, attendent tout du gouvernement, et s'efforcent de mériter sa
bienveillance par une complète soumission. Ce fait est important à observer
; il donne la mesure de ce que pourra un gouverneur qu'on saura être
le dispendateur unique des faveurs et des emplois, et fait comprendre
ce que pourrait pour le désarmement et la soumission du pays, le vote
de vingt millions destinés à son amélioration ".
Per rivenene à l'elezzione di Pasquale Paoli, in u 1838, u ricordu restò
cum'è una prova chì i Corsi ùn si eranu micca scurdati di u Babbu di
a Patria.
Paul-Michel Villa, parlendu di u grande scrittore è puetu Salvadore
Viale, è di l'elezzioni di u 1838, dice in u so libru " La Maison
des Viale ":
" Limperani fut élu. Mais l'artifice fit scandale à Paris. L'Assemblée
législative s'estima bafouée. On y dénonça à la tribune, les mœurs électorales
corses, les clans, ses pratiques. On connaît la chanson. Salvatore en
avait été lui-même profondément choqué et l'avait dit à son ami