VIGNA È VINU NUSTRALE
L’ammore di u calzu
Un travagliu di :
PETRU CASANOVA di a CASANOVA DI VENACU
Per l’ADECEC. 1993.
E parolle chì portanu a stelluletta (*)
Si ritrovanu in u lessicu di Petru CASANOVA ;
« A vigna è u vinu » ;
Lessicu corsu francese.
A Corsica, isula di u Mediterraniu – ùn s’incalca mai abbastanza
– porta in ella cum’è tutte l’isule, una certa prupensione à serbà mendi è vita
è intrattene a memoria, sinchè ferma fiatu à chì ci pate.
Ista custante sociologica, a ritruvemu in ciò chì funu vigne è uvizzi* nustrali
cù e duie antiche manere di provignà* in usu sinu à u mezu di u seculu scorsu.
- A vigna à pargulitu* o calzi alti à furcali, impalanciti in
frascali, l’avemu cunnusciuta ancu in paese : pargule* innalburate duve,
per cogliene e caspe, bisugnava esse pichjerini.
- A vigna à calzi mozzi, detta à a greca, chì ghjera l’anticu
vignetu* di e nostre custere scalinate in piantate assulicciate ; vigna
di e mezanie è fiuminali in zeppe file di cuppuluti calzi. E biacche*, quasi
à par di terra, ne pigliavanu u calore quandu l’uva venia in cera, l’ammore*
cullendu in forza da terra à caspa.
Un’ ci scurdemu chì a vigna nustrale era « sottu circulu »,
vene à dì prutetta da u bestiame. Ciò chì ùn impedia certi usi strani cum’è
quellu di u « pasculu à magnera », accurdatu à u sciuccaghju
cumunale per pasce misticciu o farraghjina è… vigna . Vigna ? capre in
vigna, avete intesu !… Queste, à vite* scozzule, di vaghjime, scurrianu
à mezi calzi. E capre putavanu* à denti asciutti !… è a vigna ùn patia ;
megliu, prufittava di u so razzichime è l’uva più grumbulata rinfurzava l’uvizzatu* ;
ciò chì ùn sburgiardava u dettu : « a vigna volpate ».
In quantu à mè, istu travagliolu, catellu di memoria senza pretensione storica
o litteraria, mi hà scunvintu chì u vignetu* nustrale, cù mezi novi, hà tuttu
per rinasce.
Mi sò dinò avvistu chì i nostri vechji beichjavanu* senza empiene troppu l’otre*,
è chì u vinu, sola beienda* cantata, era leia d’amicizia più chè viziu di
gola.
Si pò dì chì ogni Corsu avia à Baccu in pettu, siasi per Carnavà, vanghigliacciu,
aiuta, festa è ancu cunfortu.
Cù u vinu, sempre si trincava è si cantava di sanu è bellu amore.
Pè u vignaghjolu, l’annu principia, di leghjittima calenda, cù
u sonnu inguernescu di e vite*. Tandu, pè i chjassi, falanu da i paesi, schere
di zappaghjoli, forca à l’armone, ricullendune à u scapulà di u sole. Solu,
vignaghjolu è insetadori* fermanu in capanna, sunnuttendusi etime sane.
Passate e rume farraghjine, zappera* è putera* compie, a vigna si disceta
è entre in suchju*. U lentu ripigliu veranincu ne scaturisce cù a sburraghjine*
di e putatoghje* ; u vignaghjolu, in attesa di i primi cacci, teme timpacci
è ghjeli sterpadori, da u mezu aprile à maghju, quandu a vigna vene in fiurimmi.
Tamanta disgrazia, sì l’intristime* chjappa u fiore chì ortisce, o incrispisce
i grombuli*, sicchenduli in pallini.
Eccuti chì affacca ghjungnu. I grombuli* piglianu panza : ghjè l’accaspamentu*.
Secondu l’uvizzu è u lucale*, a vigna pampanuta* entre in cova.
Venuti i sulleoni, l’uva svolta è entre in cera o maturazione*. Po, u mese
d’aostu essendu scorsu, u vignaghjolu aspetta « i trè fratelli »
di a sperata divizia : a piuviscata, u sciorru, u sole sittembrinu. Istu
mese, spessu traditore, pò scatinà u scumpientu di l’imparevule grandinata*,
causa di u fracicume di l’uva. Istu merzume, s’eelu hè di pocu frazu, hà u
stranu meritu di rinfurzà u melosu di l’uva, fendune calà l’asprezza* di u
vinu : ghjè ciò chì dava à i vini di e mezanie u so sputicu savore*.
In fin di contu, u vignaghjolu, s’ellu ùn risparmia trattere, teme sempre
u peghju : a grandina* chì sbremba è tazza pianta è frutta ; scumpientu !
Dopu e tante è stantose faccende di a cultivazione – si ne derà ampia spiegazione
più in dà – è sì tuttu hè scorsu à u megliu, u vignaghjolu allestisce stuviglii
è palmentile*.
U ghjornu tantu aspettatu ghjunghje : a vindimmiera !
Secondu l’annata è u lucale*, primaticcie o trigaticcie, e vindemmie sò ghjorni
mesti o faticosi pè u vignaghjolu, allegria pè a ghjente d’aiutu, festone
pè u zitellame.
L’uva hè fragnata o turchjata sopra à locu si u vignetu* hè pruvistu di palmentu*
è cantina*, trascinata à somme utrine tempu calpighjata o cullata nentru cascie
à u paese si a carraghja passa arrente à a vigna.
In tinazzione o palmentu*, u mostu* rappieghja* ; u dolce di u suchju*
entre in cuntattu cù buchje è caspacciule è l’uva fragna si mette à bolle.
U mostu* maciarbu face u cappellu : caspacciule è buchje collanu à gallu,
è si devenu impentà*, mantenendune u cappellu sottu suchju*. L’intavulatura
hè stivata cù travetti liccini pisii è ancu petraculi.
Quand’omu ghjudicheghja chì u bullore calieghja, si forca stacchendu a vinacci*
da u mostu*. A’ tempi antichi si tuppinava a cannella*, u tinazzone o u plamentu*,
si dicia avvinà*. U mostu* coltu ind’è u cisterminu era messu in botte vinaghja
à cupone apertu ; a vinaccia* assuppata (bella asciutta) era lampata
in botte vinacciaghja* per esse prestu lambiccata*. Sì, per mancanza di lambiccu*,
si devia trigà à stillà, si mettia a vinaccia ind’è tinazzioni cuprendula
di rena. Quandu u vignetu* era d’impurtanza, a vinaccia* era turchjata in
palmentile*, u vinu di torchju era messu da cantu in botte sgranficata cù
a sgorbinella per esse imbulighjatu à u vinu di sgottu : era a mischjera.
I vignaghjoli di precoghji* facianu dui vini ; quellu di suchju* schjettu
è quellu di torchju*. In pratica, for di certi vini scelti, cum’è u muscatellu,
si facia l’imbulighjime pè u spachju.
Rivenendu à u mostu* imbuttatu* à cupone apertu, cum’ellu si hè spiegatu,
questu rappieghja* di cuntinuu da ottu à dedeci ghjorni secondu parechji criterii
cum’è u dolce, a timperatura, l’uvizzi*, ecc.
U vinaghjolu*, sempre in cura, assaghja, stuva sì u bullore calieghja è, infine,
à vinu rappu*, tira à cannellu altu aduprendu ancu l’avvinaghjola*. Ellu ùn
risparmia mutere* è avvinera, sinchì a spoglia* ùn sia compia è u vinu chjarettu.
U vinu maturu* hè messu in botte vinaghja porgula, in bona cantina*, siasi
da 12 à 14 gradi di timperatura. U vinu entre in leva, è e botti capunate
à a lena per chì a ribbitura si faccia comuda. U vinu cuntinuvendu à spuglassi,
u turbidume sparisce è a feccia affonda ; u vinu novu hè fattu, è si
pò tastichjà.
U vignaghjolu di tempi fà, passatu San Martinu, mettia a spicula* à a botte
senza però intazzalla. Allungava ancu a pruvista fendu vinellu o vinetta*
per usu casanu. A pruvistola di vinu era scumpartuta in caratelli o botti
mezanette serbate per ghjorni d’aiuta o di fracibò*.
I vignaghjoli di vignoni o precoghji* avianu pretiche più perfezziunate. I
so palmenti* più assestati*. Un’ ci mancava nè stuvigliame*, nè torchju* ;
per certi pruprietarioni ci eranu mezi è aiuta. Facianu a bulighjera pè u
spachju, mischjendu u chjarettu cù u vinu turchjatu più tintu (culuritu).
Istu imbulighjime hè arte. Ciaschi vignaghjolu hà a so manera, u so secretu,
u so allevu, fermendune sempre à u sputicu caratteru di a cuntrata, cum’ellu
dice u dettu : « A manera arrangia, l’avizzu cummanda ».
U vinu spugliatu* o culatu à chjarata hè un’atra volta bulighjatu cù vinu
d’altri pezzi di u vignetu*. E’ per l’ultimu si avvina in botte mezana, detta
burdelese, sugigliata* à cupone strintu incenneratu*. Ista manera di prucede
si facia in i vignoni curtinesi spessu scumpartuti in parechji pezzi staccati.
A leva* compia, u vinu ùn muta più. Serbatu in cantina* asciutta è fresca,
da 10 à 12 gradi, si leca invechjà, prontu per spachju o cunsummu.
« A vigna ùn pensa chè à fà uva… più hà suchju* è più fà vinu » ;
u vignaghjolu ùn si scurdava di u dettu. Da tempi landani, ùn si provignava*
fondi à terriccione chì davanu calzi castagnini carchi cum’è zumpinaghji*
d’uva acquazzina languidogna : ùn si piantava pantaniccie, chì davanu
caspe grumbulute, ma vinu asprignu* mai troppu*, ma si fussava per biate assulanate
di mezanie, custere è sulariccie, scassendune* è cunciendune strasurdinarie
ripate donde ancu oghje ne fermanu vistighe.
L’antenati si tenianu à uvizzi* nustrali adatti à l’esigenze climtiche cum’è
à u terrenu di a cuntrata. Uvizzi* di seculare adopru, pratiche d’emperiche
prove, trattere à prupiziu, putere* assennate, facianu un inseme ghjudiziosu,
si dicerebbi oghje « prufessiunale ».
Quì, cum’è in tante altre faccende, u vignaghjolu avia i so ricurdaghjoli
fatti di detti, motti è pruverbii. Si ne darà più in dà u listinu. Esempii :
« A vigna deve pate »… pate ? soffre ; avè fame
è sete, ma non troppu ; terra asciutta è calzu* liberu (sanu)… cusì si
dicia.
Debulezze ? Ci eranu ancu elle ! A principale, si deve ricunnoscela,
era u stuvigliame* ; benchè pulitu è ripulitu, i mezi ùn permettianu
compre nove ; botti è tinazzi*, d’eternu adopru, purtavanu in sè i più
nucivi vizii di cuntaminazione.
A vigna, ghjuvellu di l’anticu circulu, ne ferma oghjeghjornu l’ultimu puntellu
di ciò chì si chjamava u « terzettu di u scampu » :
granu, olivu è vigna.
Anticamente, a vigna corsa, quand’ella ùn era in pargulitu*,
impalancita o in innalburata, si piantava à fossi. I maglioli* (vite*) eranu
di piante dirette, vale à dì senza insitera ; è i calzi si crescianu curbaghjinendu
a biacca* chì venia in parte interrata in u fossu. Si dicia curbaghjà o curbaghjinà
a vigna. Per issu modu di piantazione si sceglia a biacca* a più in forza, l’altre
vite* essendu putate*. I capizzoni (putatoghje* vechje o secche) eranu scapati.
In l’ultimi anni di u seculu scorsu, u filossera, sterpadore di vigne, ubligò
à abandunà istu modu anticu di piantazione.
I varii uvizzi*, detti vanitosamente corsi, o nustrali, eranu i seguenti :
sciaccherellu, biancone, ruguglione, muscatellu, tintaia, ghjenuvisella, ciaccarella,
zumpina*, è molti altri nomi, secondu i rughjoni.
A vignulella, attempu à a suminata, l’urtaghja, u castagnetu è l’olivu, parolle
quasi religiose, riprisentavanu anticamente, in i nostri paisoli, cura, sustanza,
preocupazioni è speranze di e nostre famiglie, più ricche chè misere di figlioli,
è tutti in tondu à a ziglia, ochji è orechje à i barbibianchi.
Ogni famiglia, di cumuna regula, avia i so pochi calzi versu i fiuminali,
è ùn li si scurdava palera*, manghjinchera*, stallunera*, ognuna à a so stagione.
Li si dava ancu, ogni trè o quattru anni, un chjuchjulu di sugu* à u pede.
I pastori eranu numerosi, è u sugu* gratisi. Malatie ùn ne curria ; appuntu
u cinnerone ch’omu alluntanava cù una suffiata di zolfanu* giallu.
U tantu disgrazievule è dannosu filossera, si calò in e nostre sulie di fiuminali
è tepide mezanie, suminenduci u tutale sterpamentu.
Mancu un calzu* nustrale si ne francòè, per parechji anni, e botti di e nostre
cantine paisane pobbenu cantà u ratachjone in tempu pasquale, è allenà i so
chjarchji da l’asciuttura.
Qualchì poche famigliole, vulinterose è ricche di bracci bastenti, pobbenu
dassi à u scassu*, travagliu longu è penibile. Qualchì altre, più avantaghjate
di terreni adatti è commudi, attempu à mezi finanzarii, fecenu vene da l’Italia
squadre di operai, zappaghjoli, detti Lucchesi, abili à galgione grossu è
vanga lucchisina, per scassà* più spaziose stese. Per certi sgiò di i nostri
paesi, è ancu per d’altri, e miraculose esprupriazioni publiche pè u scopu
di a strada ferrata, fubbenu à prupiziu impiegate à scassi* è piantate à ripe
(fr. cultures en terrasses) di vigne nove.
Si aduttò subitu a piantazione in maglioli* detti americani di nome universalmente
cunnisciuti : ruparia, rupertris, cordifoglia. Issa piantazione si fece
à fossa o à palettu* in certi lucali, è à scassu* in altrò. Ma si osservò
una distanza regulare, è in linaa, da permette, magaru in stese, u lavoru
cù muli è arati ; u gaglione à forca cuntinuvendu d’esse u solu praticatu
pè e zappere di e vigne di a maiò parte di i paisani.
L’insetera si face à i primi tempi cù l’uvizzi* nustrali sopr’à
quì numinati, poi, secondu i lucali, è e scelte di i pruprietarii, si aduttonu
qualità impurtaticcie : malvasia, altri muscati (bianchi è neri), uva fravula,
alicante, aramone, barbirossa, vinaghja, alleaticu, pampanacciu, è tanti altri,
frà i quali u grossu muscatu dettu di tavula, piuttostu bona da frutta (fr.
dessert), da mette in ratafia*, è da fanne cummerciu in uva.
L’insetera – siasi un annu dopu, o dui pè i maglioli* unancu rubusti – si
fece in dui modi : à l’inglese è à cugnolu. Ma istu ultimu modu vince,
perchè a presa era più sicura è a bullitura trà mancu è salvaticu – nome disprezzante
di u magliolu* americanu – menu sfurcativa.
L’inseti* devianu esse palati*, l’annu dopu, scalzati delicatamente, nettati
di e talle* salvatiche, è sbarbulati à duvere.
Putendu* i calzi, si lascianu longhe vette, per cunservalle dopu
in a rena, d’uvizzi* à gustu di u padrone, destinate à l’insitera ; queste
chjamate insitaghjole, una volta tagliate à misuru, si impiegavanu à pezzetti
di dui ochji.
L’inseti* eranu, u primu annu, lasciati à una sola putatoghja*. Di regula,
cù dui ochji* à curona (dui ochji* debuli suttani). L’anni venendu, si crescianu
e putatoghje* secondu a forza di u calzu*. A putatoghja* vechja, chjamata
capizzone, era tagliata à orlu di u seccu (fr. bois mort). L’ochji* di e putatoghje*,
chì à u veranu danu e biacche* o cacciatura di a vigna, devianu esse dispoti
per chì, cum’ellu si dicia, u calzu* avissi a forma di un trepede à anche
in l’aria.
Certe piante, in terra forte o fertile, è secondu e qualità, accettavanu sinu
à cinque, sei, è più putatoghje*, senza chì u calzu* ne fussi addebulitu.
Aghju pussutu vede, in i me tempi – babbone è babbimu eranu vignaghjoli –
certi calzi di sciaccarellu, in a vigna di i Costini, sinu à ottu putatoghje*,
è sumiglià à certe pecurelle, cù dece chilò è più d’uva, intricciata da ùn
pudè scopre i piccioli, è cagiunà, vindimmiendu, una suminata di grombuli.
E vigne di a Sarra venachese eranu, attempu di i me vechji, tutte
zappate à bracciu d’omu. Si zappava di forca o di gaglione. L’omi in ghjurnata*,
o in operata* d’aiutu, falavanu in squadra da u paese, è da u spechjà di u ghjornu
à a scapulera di u sole ùn arrestavanu chè u tempu di mettesi un buccone di
pane è di casgiu è cipolla sottu à i denti. Ind’è noi, a spesa di una vigna
si cuntava in ghjurnate* sottu intesu i ghjorni di zappera* di un ghjurnatante.
In i vignoni, si travagliava di forca (o furcone) legera, ciò chì l’aratu
avia lasciatu vicinu à i calzi, nettenduli hè di cultella, tagliendu e barbacciule*
è cacciendu a buchja vechjarina chì ritene insetti nucivi : è, à casu,
addirizzendu quella pianta, venuta torta a disgrazia, cù un muzzellu* o un
palucciu, è ancu una tolla messa à u pede, denduli una calcagnata per stringhjela.
Ista faccenda, zappera* o lavoru, avia nome di scalzera.
L’aratu, arnese d’impurtazione, à usu pè e vigne, hè d’orechja nesca. In primu,
si insolca à mezu à e file, solcu* contru solcu*, andendu à scalzà e piante
u più vicinu ch’omu pò, franchendusi però e sfurcature o altri sguasti.
Si dice, vulgarmente « dalli a terra » passendu ista seconda volta l’aratu, d’orechja volta versu a pianta, azzullendu bè, in tal modu, e file scalzate nanzu. In e piantazioni di lucali difficili ind’è l’impiantu, sia in scorni non regulari, troppu teppa, ripe, ripottule ecc., si zappa o si vanga à paru, è cù bona cura.
Cunvene à palà* a vigna tantu ch’ella hè giovana – da quattru à cinque anni in ghjò – per cunservà in bona è equilibrata pusizione i calzi. Questi, alzendu à ogni tagliu e so putatoghje*, e caspe di l’uva ùn toccanu più in terra per guastassi. E’ poi, i calzi andendu via via rinfurzendusi, si teme menu u ventu è u pesu di a racolta, per ch’elli ùn pendinu è avè dannu.
Si mondanu i calzi di e so cacciature sopra à u legnu, for di e putatoghje*. Hè bona, in vigna giovana, d’allacià* e biacche* (o talle*) nove, perchè sforcanu falcilmente, dannifichendu cusì a racolta, è e putatoghje* di l’annu seguente. In istu travagliu, ùn si lascia mai biacche* doppie, si caccia sempre a talla* a più debule… Istu doppiu travagliu hè a stallunera.
L’annate piuviscose o fumicciose o nebbiose, magaru nanzu à San Ghjuvanni, arreganu e malatie : cinnerone, infrussu* neru (black-rot), infrussu* biancu (mildiou). Si dà, cù l’annate pessime duie è più mani* di prudutti à basa di ramu (vitriolu*) strutti cù a latta o calcina spenta ciò chì dà l’acqua celesta. Questa, fatta in tinazzioni, era data in speruginime cù un mazzulu di scopa fiminile o, di più recente, cù pompe à mannu. Oghje, ci sò e pulverette chimiche è i pulverizatori meccanichi. Ma u vignaghjolu corsu, à l’albore, feghja a marina, sente u tempu chì ferà è tratta à u minimu frazu. Ghjudiziu è sennu s’adopranu nò ?
Pè u cinnerone, u zolfanu* giallu hè ricunnusciutu infallibile. Si ne impulvereghja direttamente l’uva per mezu di suffietti o cannelli à l’ore di sulana. Ma, in tardivu, quandu l’uva hè digià granata, mischjà u zolfanu* di fulighjina o d’altra polvera nucente, o sia cennerà per evità a brusgiatura di u sole detta a stacchetta*.
Zappatura* superficiale, utilissima, contru à l’erba chì sò nucive è favurizeghjanu, cù a guazza, e malatie. In tempi, di pioggie scarse, « una maghjincatura* vale una tempera », porga l’uva è a face ingrussà.
In e vigne in forza è non palate, e pampane* allunghendu troppu, nucendu à l’appiombu di e piante cariche, toglienu aria è luce utile, è incummudeghjanu u passaghju in e file, in primu per l’ultimi travagli, poi pè a vindemmia. Allora si spuntanu i calzi, una è ancu duie volte. Si a vigna hà troppu pampane* si caccianu per chì l’uva abbia sole per maturà*. A spampanera, cum’è a stornavignera*, si face più severa si l’uva triga à maturà* (annata in ritardu).
I pruprietarii chì anu mezi è pussibilità pratiche di sugà e so vigne ogni trè o quattru anni, ci trovanu sempre u so contu.
Solu e biacche* di l’annu portanu frutta. Da custì si ritene
chì tutta triscia* chì hà fruttificatu ùn dà più uva.
A putera* hà per scopu di distribuì à a megliu a forza è a frutta di u calzu
è d’allentà l’invechjume di u ceppu* per seguita di una spiccia stinzata di
e biacche* fruttifere.
U putadore ùn si scorda di duie regule maiò : a prima hè di sempre avvicinà
ogni putatoghja* da u furcone di u calzu o di u triscione* di u frascatu* ;
a seconda hè di rimpiazzà a biacca chì hà fruttificatu.
Si chjamanu ghjentile e ghjemme* e più uvaghje di a biacca. Secondu un’altra
regule, cunnusciuta da u vignaghjolu, l’ochji* di mezu d’ogni biacca, sò i
più ghjentili : per ciò, si capisce a pratica di a spuntera* per rinfurzà,
abbiucculà o accaspà* l’uva.
I cacci di e talle* sò tutti infruttiferi ; per ciò hè di bona cundotta
di stallunà a vigna.
Di i numerosi ochji* di u cracagnolu, unu solu hè fertile. Si per disgrazia
una grandinata sterpa u vignetu, questu si disceta è e cacciate* salvanu u
calzu. Issu ochju* hè chjamatu testimone.
I cacci di a cima di i stornavigna* ponu dà qualchì sopravigna* o grovogiuli
chì triganu à piglià cera è maturà. A’ tempi, si cuglianu isti cianciafugliuli
per cuncià* u mostu. Si vede torna quì chì a spuntera* era pratica à ghjuvore.
Ceppu* di vite* pargula*, zernacu, u calzu* di e centu putatoghje*
si trova à l’entre di e gole di u Tavignanu. Ci si ghjunghje partendu da a culletta
di a furtalezza, pigliendu u chjassu chì colla à diritta di u fiume. A’ u locu
dettu Ficaghjola (1), vicinu à a funtana di l’Acqua Tignese, si vede una vechja
pozza è u so uchjanile* à pedi di un monte. U calzu*, si trova arrente à scogliu.
Ellu pichja nantu à a tozza cuprendula cù i so frascali.
A’ u principiu di issu seculu, in le sponde di issi lochi ci fù un tarramotu
(2) chì si parò e ripate di a vigna pargula*, ùn lascienduci chè u scogliu.
Solu issu calzu* a si francò.
E vite* nantu à monte è petra d’usu tempi fà, quandu u lucale* ci si prestava
(3). Isti parguli si guarantianu cusì da i denti capruni, è da l’infrussi.
l’uva maturava* in primaticciu è appassia bè.
U mio cuginu Ghjaseppu, di istu famosu calzu*, ne avia a cura sinu à l’anni
di u settanta. Tantu, sempre in forza, u ceppu* pargulu era un vede :
circa centucinquanta putatoghje* chì davanu una soma* di mostu*, siasi dui
otri* di quaranta litri ciascunu.
U ceppu* era cunnusciutu in tuttu u circondu ; ne ferma, ancu oghje,
u ricorsu in Corti. Ma eccin sempre ricurdanciuli, è sippuru sinu à quandu ?
1. A vignola era quella di u ben di Zù Niculinu Ferracci, accantu
à quella di u ben di Ghjaseppu Baldacci, u babbu di u ben di Santu u panatteru.
2. In Corti si chjama terramotu un sbolleru di fanga chì si para un pendiu di
terrenu. Sin. « Pullidrina », « frana » in talianu (fr.
glissement de terrain), in seguita à forti acquazzoni.
3. Sinu à mezu seculu scorsu, si pudianu vede isti parguli nantu à monti à u
stazzu di Zù fabiani, dettu Musulinu (u ziu di Raziu Fabiani), sopra à a « ghjinghetta »
à u ponte di u Vechju : stazzu tuttu di grote è spelunche sottu à monti.
Tempi allegri d’aiute fraterne, di bundanza, di canzone. Si prega
abunaccia per fa ricolta asciutta, senza guasti nè fracicume.
Per tempu, u pruprietariu pulia u so palmentu* u so stuvigliame* :
Bitto, tinazzi*, bugnoli (bigonzi al dilà), ponti, frantaghjola, cascette,
cufine, sopra à locu o in cantina* à u paese.
U vignaghjolu chì avia un abiticulu, ossia una semplice capanna spaziosa sopra
à locu, si facia u so palmentu* : vasca murata è scialbata liscia in
calcina grassa o cimentu, allattata ogni annu, è di cuntenenza in raportu
à e ricolte.
Un’ avendu alcun ricoveru o aggrondu, a ricolta duvia cullassi à u paese,
in varii modi, siasi in uva, siasi fragnata. Cum’è stuvigliu di soma* si impeigavanu
l’otri*.
Un’ si pagava mai ghjurnate* à i vindimmiadori. Omi è donne venianu à aiutà
senza fassi precurà. Era l’usu. E’ ancu oghje, istu usu si hè cunservatu pè
e poche vindemmie chì restanu in i nosri paesi.
Ogni vindimmiadore pigliava a so fila, furbiciava cun precauzione e capse,
purgava queste à l’occasione di i grombuli* guasti o secchi, è acculmava a
so cufina – questa era detta orezzinca è fatta di legnu castagninu sfilatu
– ch’ellu andava à lampà siasi direttamente in a franghjaghjola, si questa
era sopra à locu, siasi in un stuvigliu più maiò : cascetta o curbone,
trascinatu à collu, o sopra à umbastiu di fera (sumere, mulu o cavallu), da
persona forte o adatta, sinu à u locu à prupiziu.
Quinci, trè modi si prisentavanu :
1. Si u pruprietariu pussedia, sopra à locu,
abiticulu cù cantina*, ci era custì accumudata a franghjaghjola sopra à un tinazzu*
o direttamente nantu à u palmentu*. A franghjaghjola era à forma di trovula
allinguata davanti, è munita di un purtellinu tufunatu, duve sguttava u mostu*.
L’uva essendu bella pesta di pedi da u franghjadore scalzu è sbamberittatu,
si cacciava u purtellinu, è tuttu falava à locu adattu. Ci era, à a franghjaghjola,
suvente l’avvampu di vespe è vesponi chì facianu zerpità à ogni punghjitura
zitelli è maiò.
2. Si u pruprietariu ùn avia sopra
à locu chè un comudu c* stuvigli di vindemmia (franghjaghjola è tinazzu*)
a ricolta era trascinata via via à u paese da i mulateri, dentru à l’otri*.
Si calculava chì ogni soma* di mostu* (di trè otri*) duvia dà una soma* di
vinu, sia ottanta litri. Altra ghjente, à u paese, imbuttata* à a ghjunta
di i mulatteri.
3. Ultimamente, magaru quandu a vigna
era à prussimità di u stradone, usava ancu di caricà tutta a vindemmia in
uva à un qualunque veiculu (carru o camione) munitu di cascioni ossia d’incirate.
In istu modu, franghjera è imbuttera* si praticavanu dunque in a cantina*
di u paese.
Avemu indettatu quì sopra chì l’operata* di a vindemmia era di gratisi. Solu eranu pagati i mulatteri.
Si servia à i vindemmiadori cena, cullazione è cineculu. In fine di racolta, u patrone si purtava sempre in casa una pruvistola d’uva scelta, allucata appesa in pende* (accoppiu di duie caspe) è una quantità di mostu* culatu, per fanne e mustose*, chì, tagliate in fette è bè custudite eranu u biscutame di tandu, per offresi cù un bon bichjeru di vinu, tutt’ocasioni, attempu à amandule, fichi secchi, noci è bonbucconi. Oghje, u biscutame di lussu, incartatu, frisgiatu è sempre prontu, hà rimpiazzatu – è cù costu – iste tante bone è naturale leccature di e nostre case.
L’epuca di e vindemmie, dipende da u fiore di a vigna. Si questu
hè primaticciu a vindemmia serà primaticcia, si u fiore triga, ne và listessu,
pè a vindemmia. Solu a qualità cum’è a quantità di l’impalmintata dipendenu
da u tempu.
U vignaghjolu cunnuscia capu nanzu l’epuca di e vindemmie. A calculava in
sita manera :
U ghjornu ch’ellu si accurgia chì a vigna entria in fiore – à u mese di ghjungu,
si sà ! – ellu arburiava una crucetta azzinghendula à una fica o un persicu.
Da issu ghjornu, cuntava centu ghjorni per fissà a vindemmia.
1. Spurgulà, pulisce è ripulisce stuvigliame* è ardigni.
2. Ammuglià à ghjuvore botti, tinazzi* è otri* à bisognu.
3. Entre in vindimmiere quandu l’uva ùn hè nè maciarba nè tramatura, ma
però fighjà u tempu.
4. Sentesi per l’aiuta, è coglie ogni acinellu.
5. Fragnà o calpeghjà senza sfracellime, ma turchjà* è scapacciulà s’ellu
ci hè mezi.
6. Curà u bullore cù primura, è per linda rappiera* mai intigne e caspacciule
in u mostu* rifermatu.
7. Tirà u rappu* à cannellu altru, è smiscià* per travasà.
8. Avvinà è fà spuglià sì tù voli sturbità.
9. Schjarì, s’ellu si pò, solmente cù chjara d’ovu.
10. Dà forza à u vinu indicanti (fr. à point) cù u conciu vinaghju.
11. Mutà* è risimà*, chì « botte ùn vol cantà ».
12. E’ si tù voli serbà, per dopu imbuttiglià, mai ùn ti scurdà di sempre
cupunà*, spizzicatamente, u manfanu* starzatu.
Mostu* è vinaccia* - in palmenti*, tinazzioni o grosse botti
– messi à bolle, duvianu esse bulicati tutti i dui ghjorni, di modu chì a vinaccia,
cullendu sopra, duvia mischjassi per favurizà a fermentazione. Si dicia rappià*,
u vinu rappieghja*. U vinu era, di regula, è secondu l’uvizzi*, rappu* à l’ottu
o dece ghjorni.
Per tirà u vinu si mettia una cannella* à i stuviglii. A cannella*, munita
d’una spigula (o sticciola*), era fatta d’un ghjambone di sambucu viutatu
di u so merollu. Si impiegava di preferenza à i « rubinetti »
impurtaticci, per pudè, d’una mazzetta, sgurgà* quandu qualchì buchja o altru
impedianu ognitantu u regulare scolu.
U grossu stuvigliame* (botti), acciò di pudè caccià a vinaccia* commudamente,
era munitu, in più di l’apertura suprana per imbuttà*, chjamata cupone (o
cuccone, o manfaru*) d’un purtellinu dettu usciolu* (da usciu) chì, per bè
sucillà u struvigliu si tirava da nentru à fora, avvitendulu per mezu di una
grossa vita à un traversinu appuntatu à e dove da parte à l’altra. Sì mai
si prudicia una finghjitura, si mettia à l’aghjunte è à u ghjargale, masticciu*
fattu di sevu (grassu) vaccinu à mischju di terra rossa è roba velenosa per
alluntanà i topi.
Istu primu vinu tiratu, si mette in botti mezane o « burdelesi »,
poi serà levatu (mutatu*) una seconda volta nanzu à u cunsumu o à a vendita.
A vinaccia*, cunservata in tinazzi*, a altru, à l’ascosu di l’aria per ùn
inacidì, serà destinata à fà l’acquavita*.
Per mè sò ricordi di pensà à quelle cantine di u me paese dopu à u San Martinu ;
una intuschendu da u puzzulente casgiu muntanacciu è l’altra avvampendu u
circondu cù u so forte sisu* di vinu è vinaccia*. E’ u me piacere era di vede
à babbu mette u stuppinu*, empie u so bichjeru, è ficcà subitu u steccu* cù
ghjalabu.
A’ chì passava pre quallandi, una voce cullava da e cantine bughje, chjamendu :
- O Ghjuvan Chì, o Savè ! Aiò ! fala à tasta istu vinettu* !
- Un’ hè vinetta* questu. Ah iè ! scappa e petri !
- Tè, torna un bichjeru.
- Ah, ci ritornu, tè !
- E’u stuppinu* facia esci è entri, empiendu quarti è bichjeri
cù u so strustu à piscera ch’eiu mi ramentu sempre avà.
U vinu, naturale suchju*, conciu di sennu è stantu di u vignaghjolu,
ùn hà nunda à chì vede cù e beiende* mischjulate, sinnò fatturate, d’oghje.
Beienda* rappiata*, salutifera quand’ella hè sanu sgottu d’uva, ùn si pò cunfonde
cù i sbighiziati spiriti in voga. Per ciò chì ne hè usi è abusi, u vinu, cum’è
u focu, pò scaldà, risanà è ancu oscià è cunsummà, sì a manu chì u spiccia
hè tronchjula o viziosa.
U vinu si aggusta, si tasta ; oghje « u gradu » trapassa
u sapore*. Bisogna à indegnassi di iste regule sbatiche chì staglianu u vinu
secondu a forza di u so spiritu*, o chì permettenu, in certi lucali, di cresce
sinu à trè gradi, sinnò più, aghjustendu zuccherame à u mostru* (sinu à 50g.
per litru) quand’ellu ùn si agisce di u pagnume*, mostu* inzeppitu à caru
prezzu.
Istu vinu di bassa industria*, ancu s’ellu ùn hè trafficatu, ùn hè fruttu
di vignaghjoli, ma di danaru.
Vinacciu toscu, vergogna di l’anticu vignetu*, ùn sì degnu di campà !
U malbeie, causa di sciagure è malatie, hè verra inghjulia à a vita ;
u bon beie* ghjè tonicu cunfortu di a vita.
Ch’aspettanu, in l’alte stanze, i notri capizzoni per aiutà l’onesti vignaghjoli
corsi, è nò falzarii di strangulioni, à pruvignà l’antiche custere è ritruvanne
i vini di bel fondu nustrale.(scrittu d’uttobre 1981)
U vinu porta in sè a carica di u galateu, u significatu di a
maschjaghjine, di l’amicizia è ancu, pè u cristianu, a mistica grazia eucaristica.
Puesi è cantu, simbolochi o scavizzati, anu magnificatu a divia beienda* di
u circondu mediterraniu in u so mitologicu. « U vinu fà cantà »
per Baccu ! U cantu nacque è nasce da u spiritu* cum’è da u frastonu
di l’essere quandu, brama, inviglia, amore o amicizia, viziu o travaziu l’accampanu…
Cum’ellu cantava u gran puetu Pablo Neruda : « A puesia scatulisce
da l’inticciu trà a lucita metà è a metà a più scura di l’omu ».
Oghje, d’altre beiende*, scalata d’altri celenti, più fatturate chè naturale,
imbottanu a giuventù. Di u vinu nustrale chì ne ferma ?
Ricurdemuci di u mezu seculu scorsu, quandu, tralasciendu casa, bestie, castagni,
orte è vign, i Corsi si ne andonu à stantassile per issu mondu. Frà tempu,
scalonu altre ghjente, scacciate ancu elle ma più pruviste. Cù sguei è mezi,
questi smachjonu, scassonu*, è avvignonu* a piaghja sana, alorchè u vignetu*
nustrale sparia. L’uvizzatu* infurzanatu in i novi pregoghji, fece vinu à
fiumi, vinu di bassa industria*, vinu pagnu, toscu pè u nostru palaticu !
A cuccagna finì ; nè ferma rughjinose partine è fratte prunicciose. Spaventu !…
Ma eccuti una fiaccula, una dolce speranza. Ghjudiziosi vignaghjoli ripiglianu
a pruvignera. Per grazia l’antichi uvizzi* spapersi – tamanta diccia !
– ritrovanu l’ammore* di u rughjonu. Salutemu quì a curagiosa impresa di isti
Corsi chì mai chitonu u galateu è chì in terra vechja facenu novi scassi*.
Trinchemune u bichjeru di chjarettu o muscatellu per chì u vinu corsu ùn sia
più puvertà di ricca impresa, ma richezza di u vignaghjolu. (Scrittu d’uttobre
1991).
Vinu conciu amaru di noci crugnulate : 5 litri di
vinu chjarasgiu, 5 bichjeri d’acquavita*, 35 noci verde colte in a settimana
di San Ghjuvanni, 1 chilò di zuccaru o 1 litru di mele.
Pistà o tazzà e noci, mettele à mogliu cù mele o zuccaru in u vinu è l’acquavita*.
Mischjà è lascià macerà 40 ghjorni. Culà è mette in buttiglie.
Vinu reale o aranciatu :5 litri di vinu biancu, 1 litru d’acquavita*,
10 arancii (di preferenza, 5 dolci, 5 amareni), 1 limone, 1 stecchu d’organizzu
o vaniglia, 1 chilò di zuccaru o 1 litru di mele.
Tazzà l’aranci è u limone. Metteli à macerà 40 ghjorni in u mischju di vinu,
acquavita* è zuccaru. Culà è mette in buttiglie.
Vinu reale à a mandarina :listessu chè l’aranciatu ma cù 30 mandarine
invece di l’arancii.
Vinu di persica : 5 litri di vinu chjarasginu, 5 bichjeri d’acquavita*,
200 tollari di zuccaru, 500 fronde di percisu pigliate dopu à u fruttu, 1
bastone di vaniglia.
Lascià macerà 5 ghjorni ruminendu i primi 3 ghjorni. Culà è mette in buttiglie.
Vinu di chjarasgia : Listessu chè pè a persica ma cù 300 fronde
di chjarasgiu colte dopu à u fruttu.
Vinu furzatu : (fr. mistelle) : Coglie 5 litri di mostu*
chjaru di u primu sgottu ; lampenduci 1 litru d’acquavita*, ùn rappieghja*
più è dà una beienda* dolce alcolizata.
Vinu furzatu muscatellu o vermentinu : hè fattu cù u mostu* culatu
d’uva scelta impassita, calpighjata, pressata.
Ista vista, veru ritrattu di i vignetti* corsi nanzu à l’ultima
guerra, hè stratta di « Aperçu monographique viti-vinicole, par joseph
MUSSO, vice-président de la Chambre d’Agriculture de la Corse », in « ANNUAIRE
GENERAL DU DEPARTEMENT DE LA CORSE », lib. Costa, Bastia 1938, pp
231-243 ».
In più di e varie rubriche (historiques ; constitution du vignoble ;
les cépages ; pratiques culturales ; œnologie ; généralités
sur les vins corses) truverete a nomina di i vignaghjoli paese per paese,
e terre è e stese mezane di e vigne di ciaschì cuntrata, è i sfarenti vini
è uvizzati. Un’ mi possu trattene di danne un breve listinu :
CINARCA : sciaccarellu, vermentinu è cinsault.
CUTTULI, PERACCIA : sciaccarellu è cermentinu principalmente.
CALVI, CALINZANA, LUMIU : sciaccarellu 40% ; carbes malvasiu
35% ; cinsault, tintaiu, riminese, qualtacciu.
CERVIONI : biancone, malvasia, vermentinu (bianchi) ; niellucciu,
anzonica, curtinese, carignan, alicante, aleaticu (neri). U biancone, u malvasiu
è u niellucciu riprisentanu i trè quarti di u vignetu*.
CAPICORSU : malvasiu 60% ; muscatellu biancu 20% ; genuvisellu
15% ; aleaticu, riminese, biancone 15%.
PATRIMONIU : malvasiu 60% ; niellucciu, alicante 15 à 20% ;
rossola, genuvisella, biancone, nuscatellu. U vinu hè fattu cù 2,5 di rossu
è 0,5 di biancu.
SAN FIURENZU : rossola, aramon, niellucciu 20 à 25% ugnunu ;
malvasiu, alicante, muscatellu, aramon 25%.
CASINCA : niellucciu, carignan, aramon (neri) ; malvasiu,
rossola, brandinca, biancone (bianchi è rosati). Pè u più : malvasiu
50 à 75% ; rossola brandina è biancone 10 à 20%.
ALERIA, GHISUNACCIA : pè u più genuvisella è vermentinu.
SARTE’ : dui terzi d’uvizzi* rossi, un terzu bianchi ; sciucchitaiolu
(sciaccarellu), carcaiolu biancu, vermentinu 75%, aramon, carignan, cinsault
barbarossa, carcaiolu neru, minustellu, biancone o pagadebitu, calitranu,
rossaiu 25%.
PORTIVECHJU : carcaiolu neru 75% ; variatoiu, malvasiu, brustinau
è altri 25%.
MUNACIA, PIANOTTULI : cum’è Sartè.
L’acquavitaghju*, omu pacientosu è pertinace*, cunnuscia l’industria*
di u lambiccu* è u geniu di u ripassu. Estrae l’anima di a caspacciula, a flemma,
è di questa fanne acquavita*, hè arte chì si ampara. Istu mistieru hà i termini
di l’arte quand’ellu si dice per esempiu : « lambicà cunsiste
à staccà, si pò dì serbà (preservà) u corpu di u spiritu*, dettu u core, dopu
avè scartatu i capi è cacciatu e code ». L’acquavita* serà perfetta
sì, u mischju* di corpu, capu è coda hè riesciutu. Per issa faccenda finale,
l’acquavitaghju* di tempi fà, ùn avendu nè sonda* nè batta, cum’ellu si dice,
pisava* à vampu* è mischjulava à so talentu ; negoziu risicatu, l’imbulighjime
era veramente alta fisica. Nunda venia ghjittatu. U spiritu* di testa, di prima
puntata, si aduprava per rimediu è cura curpurale ; quellu di coda, per
usi casani cum’è ratafia*, liquore*,ecc.
L’acquavita* si serbava, messa in caratelli, fiaschi o damisgiane. Invechjendu,
raddolca è culurita – si dicia ch’ella pigliava u ranciu* - bisugnava à rebbie*
u stuvigliu.
Si lambiccava* vinaccia* soprattuttu ; ma, à l’occasione, o per mancanza
di questa, fichi, baghi, bombuccò è altru fruttame ; vinu, pocu è micca.
L’acquavitaghju* ritenia u linu* per so paga. U stallu* era fissu ogni locu ;
a legna era sempre à contu di u vignaghjolu ; a vinaccia* sfumata fermendu
sopra à locu.
U lambiccu* anticu « tuttu ramu » battutu, valia
è vale danari. A so campra era vera scumessa (fr. gageure). Istu urdignu si
cumpone di :
- a cucurbita, sopra di a caldara ;
- a caldara curpacciuta, cù u fondu di paghjolu dettu à padella*,
di ramu più spessu à saldatura di ribattu ;
- u cappellu, o pippa, chì cuperchja a cucurbita, è a so passata,
o bucchinu, chì imbocca u sarpentinu, sempre sottu acqua in a botte di rinfrescu.
L’acquavitaghju*, à ciachì stazzu*, trova furnellu prontu, acqua di rinfrescu,
currente o appuzzata cù botte, legna, è aiuta.
Dui arnesi sò necessarii per carcà o scarcà u lambiccu* :
e molle*, tinaglioni vinacciaghje, è u corpu, grussulana mezazucca à manechju.
Giammai si adopra urdigni* ferrigni.
In fondu di u paghjolu, si mette rena fiumareccia o pulitu carbone spisticciulatu,
poi caspacciule scelte è scuzzulate per chì buchje è roba minuta ùn sianu
in cuntattu cù a padella*, ciò chì farebbe brusgià a vinaccia*, dà sisu* à
a flemma, è noce à u paghjolu.
Ista faccenda fattasi cù precausioni, hè indispensevule d’aghjustacci un stagnone
d’acqua lesa ristagnata (fr. puisée, écopée) à u cannellu di a lambiccata*
scorsa.
Poi, si carca empiendu in falde bè scumpartute sinu à u cullarettu di u caldarone.
Cappellu è bucchinu imbuccati, hè necessariu di fà a salda, suciglià cù lota* incinnerata per chì u fumentu ùn finghji. Per istu assodamentu, si adopranu varie materie : terra rossa è allume* (fr. marne bleue), pastetta di biade, ma cennera stacciata pè u più.
A botte duve ciotta u sarpentinu deve riceve, in cuntinuu, acqua fresca, siasi currente o appuzzata, rinnuvelendune sempre a rebiitura. Si dicia « un stagnone caccia l’altru », quandu, per mancanza d’acqua si lambiccava* in locu asciuttu. L’acquavitaghju* hà tandu sempre l’ochju* versu a botte. A’ u minimu riscaldamentu di l’acqua, ellu strida : « acqua, acqua spicciati o… » (indettendu u nome o cugnome di l’aiutante).
U furnellu dumanda legna, è quì, cum’è pè u brocciu, fuchià hè arte. Secondu a feccenda, a legna cambia. Pè u passu di a flemma, legna bianca, pinu o alzu. Pè u ripassu, legna tinta, liccina sì pussibile. U guvernu* di u furnellu hè primurdiale. Si inizia à focu imburratu sinu à i primi fumenti, caliendu a fiarata pocu à pocu à a prima scandellata di a flemma. Pè u ripassu, brusta è nò fiara ; leccia, olivu è ancu quarciu di sulana facenu l’affare ; legna secca ben intesu. A brustasgia hè regulata à spedu, secondu u sgottu. U troppu focu, quandu u sgottu parte, face esce « u seccu » di a caspacciula, ciò chì dà forte situ à u spiritu* ancu dopu u ripassu. Si sà chì l’acquavita* di bon spiritu* hè dolce ancu si u gradu hè altru.
A’ u primu passu, a vinaccia* sgotta a flemma. Si hè dettu chì
guvernà* u foculare hè primurosu. Attenti à i primi fumenti chì danu sgottu
di legnu. L’acquavitaghju* si tene à u bucchinu, a so manu accumpagnendu u vampu*.
L’acquavitaghju* hà sempre in mira focu è cannellu tuttu tastichjendu u passu,
a manu corre da cappellu à botte è u ditu ciotta spessu in l’acqua di rinfrescu.
Iste signure (fr. repères) accumpagnanu, ultima riscossa, u lampu* d’una chiccherella
di sgottu indì a brusta. A’ u so frighjime, l’acquavitaghju* sparghje o smatta
a brustagia, spinghjendune u focu. A flemma stagnata hè messa ind’è i bugnoli
aspettendu u ripassu.
A’ furnellu spentu, si disalda, inguantendu a pippa à manu impannellata. Da u fuciale, esce u caldu è capitosu vampu*. In una fumentosa fumacciula, si scarigheghja u paghjolu, molle* in manu è forza piglia è lampa di vinaccia* sfumata. U fondericciu hè stagnatu à coppulu. Chì sudatoghja !
A vinaccia* sfumata sarà sparta cum’è cuncime per allegerisce a terra.
U ripassu di a flemma cummanda, cum’ellu si hè spiegatu, u bon guvernu* di focu è acqua ; ochju* è tastu à a para. Dopu u svampu di i primi vapori, si coglie in tinazzolu o stagnone u sgottu di prima puntata chì pesa da 85 à 90 gradi ; po vene u corpu, po e code.
L’acquavitaghju* stacca isti trè sgotti in bugnoli distinti è signati (à carbone pè u più) per ùn sbagliassi. Quandu u lampu* frighje s’arreghje a lambicchera* à focu spentu. L’acqua stillata dopu à e code si riguara per varii usi è pè a pisata*.
L’acquavita* scumpartuta secondu i trè criterii spiegati, si
face u mischjume* o imbulighjera. Si hè dettu : u spiritu* di prima punta
cum’è i capi danu i forti gradi ; u sgottu di u corpu hè mezanu ;
è e code sò più disottu. Secondu a forza (u gradu) di ciaschì partita lambiccata*,
si mischjava, anticamente, à pesu beitoghju (fr. à dégré équilibré, buvable).
Si dicia ancu pisà* a fiara, lampendu ogni volta una buccellata d’acquavita*
in u focu, finchè sapore* è fiara si dessinu pattu (fr. équilibre)
di bon gustu. E sonde ghjunghjiticcie ne anu cambiatu u negoziu. Ne sentu
sempre à babbimu : « a sonda* dice 20… 21… 23… »,
l’imbisciarola in manu… Di regula si arreghjia u pesu à 20 cupartu pè a vendita
è à 21 per l’usu casanu. L’acquavita* beitoghja pisava* dunque da 50 à 55
gradi (vede a tavula di e currispundenze). In certi casi si aduprava ancu
l’acqua stillata per un’ultima bilanciata (fr. pesée).
E’ tasta chò mi ti tasta !
Aeromitru « Quartier » 16. 18. 19. 20. 21. 22. 23.
Alcumitru « Baume » 36. 45. 49. 53. 55. 59. 61.
Tinazzolu : per pisà è sundà, dettu ancu bugnolu.
Bugnolu : spessu caratellu smezatu (biconzu in Balagna). Bisugnavanu
cinque bugnoli pè u mischjume*.
Stagnone di sgottu : spessu paghjola o zucchetta*.
Sonda* cù a so batta.
Imbisciarola : cochju, casserola per scumpate.
Pinta : si chjamava cusì u decalitru, ciò ch’ellu era anticamente.
Per una bona cunservazione, a vinaccia* deve esse cupunata* espettendu
a lambicchera*. U bon acquavitaghju* ricusa a vinaccia* inacidata (fr. éventée),
o almenu, s’ella hè per sè, ùn si ritene chè u mezu sgottu suttanu di u ripassu,
perchè l’acidu* passa sempre u primu. Sì a vinaccia hà tanfu agrignu*, ùn ci
hè nunda à fà, gazita : si franba. U ripassu hè necessariu per l’acquavita*
di caspacciule, sinnò l’acquavita* vene quasi imbeievule.
L’acquavita di vinu, oramai a più in voga in piaghja – i torchji meccanici
ùn lascanu chè stecchi è nò vinaccia* - dumanda acquavitaghji sperti ;
sinnò sgotta spiritu* di focu arrabiatu, veru toscu.
Ciò chì face acquavita* di bellu pastu, hè u focu. Troppu focu lenta u spiritu*
di legnu di a caspacciula, troppu pocu hè flemma acquetta. In verità, s’ellu
ùn ci hè mistieru, ùn ci hè bon pruduttu… almenu di stillà à contu di dugana,
spiriti à gradi stagliati, tandu ùn sò più lambicchere* di tradizione.
Di a soprascritta rubrica, ne tengu in pettu i tanti ricordi di u miò cuginu – fratellu averebbi da dì – u ben di Anghjulu Ghjuvanni Peretti, chirusgicu dentistu in Corti, mai stancu di ramintammi e passate di u nostru babbone Petru, vignaghjolu è acquavitaghju*. Si pò leghje più in dà d'altri ricordi dettumighji da miò ziu Ghuvanni Ristori. Tutti cuncorrenu à schjarì u grande arte di i vignaghjoli corsi. U miò cuginu, ellu ùn facia micca chè parlanne. Cuntinuvò a cura di u vignetu* di u soceru è, sinu à pochi anni fà, lambiccava* sempre à u Fussatu, in Corti.
Acqua di vita ? Umbeh ! Per certe persunelle chì a
tenenu troppu caru, puderebbi chjamassi Acqua di a Morte ! A’ i primi assaghji,
una scarsa buccellata face spalancà a bocca è pianghje à « lacrimosa ».
Poi, pianu pianinu, si tastichjeghja, ci si piglia gustu, « face fà
a digestione », ricalda, rende allegrachjinu, è… si finisce per beiela
cum’è l’acqua. Frà i licori è i spiriti, hè a più liccatoghja bienda. Aghju
cunnusciutu omi è ancu donne chì avendu cumminciatu à buccellà l’acquavita*
contru à a pena à i denti, o à a pena in corpu, sò diventati « lambicchi »,
sinu à u ghjornu chì « ista acqua di a morte » i si hà cunsumati
nanzu l’ora, è… cullati quassù (in campusantu).
Eppuru, ista acqua di vita hè cusì utile. Tastalla appena, schietta, o cù
u cafè dopu un bon pastu, mettene un segnu per prufumà fiadoni è micchette,
fassine un « canard » - cum’ellu dice u pinzutu – dopu una
penibile digestione, strufinassi una pena, una pugnitura, una ferita legere,
o dopu lavatusi a capillera : ogni Corsu tene à avenne sempre una pruvistola
in casa.
Deh ! « ratafia » poi, soga hè da bestemiassi ?
Fatta cù e chjarasgie secche o amarene, cù i bombucconi, cù a grossa muscatella,
cù e parsiche o i fichi secchi, chè ? à quale ùn piace ? è à quale
face male ?… A’ a stacca !
Un « ponciu* » d’acquavita* si hè ancu datu, d’abitu in anticu,
à i muribondi !
Dunque, cum’è in ogni cosa, « u misuru hè degnu, è u troppu stroppia ».
Parlendu d’acquavita*, pensu sempre cun amore à u miò caru babbone Petru,
cum’è mè, - dettu ziu Petru Piugone – acquavitaghju* di mistieru.
Hè mortu novantannu. Soga l’acquavita* ùn hà sappiutu nè supraniallu, nè scambattalu.
Babbone ! Omu stimatu è manerosu, placidu è pacificu, onestu è regulare
in u so dilicatu, travagliu, hè invechjatu sempre paru paru di menti è di
custumi, francamente à l’antica, intendu di issa antica chì facia l’omi forti
è esemplarii, tenendusi cari tutti à paru.
Quantu ne averà fattu lambiccate* u ben di babbone, da piaghja à muntagna,
è per issi fiuminali ? Iè ! quantu ne averà cottu vinaccie è bachi*
per più di un mezu seculu, senza mai appiccicà un fondu di lambiccu* da una
malacura di u focu, o dà un gattivu sisu* à u pruduttu di u so travagliu ?
Ricordi !… Ricordi !…
Ziu Ghjuvanni, dettu « Cuntentu », di San Petru, gran cantore di
ghjesgia, piantadore d’alburi è vignaghjolu appassiunatu, mi cuntava sempre
e so discursate cù babbone quand’elli lambiccavanu* inseme.
- O ziu Pè, o ziu Pè… ci ne averà sempre per assai a serpentina
à piscià ? Mirà, a zucchetta hè digià piena… Smuntemu ?
- Innò, o figliò, sentu a flemma à u muscu*. Eppoi, a vinaccia*
era suchjosa è a lambiccata*, ista volta, deve tirà dipiù… Quindeci litri
omancu…
- Pruvate à lampà appena di flemma in u focu per vede sì u gradu
hè sempre forte.
- Or tè, feghja. Un’ ci hè bisognu di lampanne.
- E’ ziu Petru, dopu passatu u ditu à u sgottu di u cannellu,
l’avvicinava crosciu à u focu. Quellu ditu infiarava cum’è una candela.
- Ma, ùn vi brusgia micca ? Voi mirà !… oh ! oh…
- Ahù !, Dopu tante lambiccate* hè più chè cottu è tracottu,
o Ghjuvà.
E’ si facia una ridichjulata aghjustendu : « Ci hè u coghju,
quì !… ».
L’ore di u ripassu eranu silenziose è attenti cum’è prighere. Dopu una
oretta di
focu ardente, a manu curria senza arretta da u cappellu à a serpentina :
u calore avanzava pian pianinu. Tempu avvicinatusi da u tinazzu* di l’acqua
fresca : a le mani, à issi tizzoni. In un amme, tutti fora ! E’
a brustasgia, tirata in bocca di u furnellu. Una stunduccia, è à pisciulella
cuminciava à falà in u so stuvigliu. Ziu Petru, di ditu à u cannellu, capizzava,
suddesfu.
- Tasta cum’ella colla ! Sì u ripassu tira caldu, l’acquavita*
ùn pò esse bona…
Perciò, a botte di u rinfrescu ùn duvia mai riscaldà mancu ella. S’omu ùn
l’avia currente, ci vulia à fà u « viota è cambia » di stagnone
senza retta. Certi anni, u vaghjime era siccinosu. I palmenti* sempre colmi
di vinaccia* impentata* cù tavuloni, ùn si pudia più aspittà ch’elli rumpissinu
i tempi per empie i tinazzi* d’acqua piuvana. Tandu, ci vulia à falà in fiume
cù fere è otri* per fà a pruvista d’acqua. Travagliu penibile !
Nè mancu ci vulia à avè furia per chì a lambiccata* cumpiessi in furia. A
funtanella duvia falà sempre misera, è… guai ! sì u vapore escissi da
a serpentina.
Cum’è un maladu, u lambiccu* ùn duvia mai fermà solu. Ghjurnate* longhe di
travagliu attente, da l’alba à un’ora avanzata di a notte. Ma stonde belle,
passate cù ziu Petru, sempre attente o sempre surridente, attacchendu, di
quandu in quandu, un terzettu cantichjatu sottuvoce o, surridente è fieru,
ripigliendu a cantilena mai finita di l’Ariosto o di u Cavalier marino.
- Sappia o Pè, mi dicia ziu Ghjuvanni, chì u to babbone Petru,
cum’è tè, s’ellu beia vinu o acquavita* è mai acqua, mai ùn hà imbriacatu
à nimu per oziu o scherzu.
Fratellumu Ghjan Francè, di vinti anni più maiò chè mè, in u
scumpientu di a guerra di u 14, benchè zitellone, restò u solu omu cù u ben
di babbone Petru, è si truvonu, o spavechju ! cù mammone Martina, mamma,
è e me cinque zie è, trà tutte, dece criampuli appressu. Zii è babbi in guerra,
e donne è babbone restonu soli per cinque anni, cum’è tanti altri.
Me fratellu, aiutò cum’è un omu u famiglione à scampichjassila à la megliu.
In l’annata 15, a grandina* sterpò calzi è uva. A vigna fermò monda in poche
ore.
Fù un veru scumpientu. Per fà a so pruvistola di vinu, babbone fece tutta
l’inguernata l’acquavita* di bachi*, ch’elllu barattava per vinu.
Fratellumu si arricorda d’avè coltu, cù mamma è zia, cufine è cufinate di
istu rusticu fruttu in l’umbria di e Ghjavinelle incù neve è cutrure, cù e
runchjule intrunchjulite è i pedi ghjelati, sculiscendu per isse teppe. Cuglianu
ghjurnate* sane per empie i tinazzioni duve i bachi* eranu messi à rappià*.
Un’ hè quì a distinta (fr. les différents ingrédients composant recette ou menu) chì occorre, ma a trasandata pratica di a veghja inguernesca à u fucone. Per chì l’hà cunnusciuta, ne ferma in sè l’intima gioia di ciò chì funu sublime serate di zitelline è giuventù.
Vinu, vinettu*, vinuculu, pocu preme, sì a beienda* calda hè
beta in cumpagnia.
Secondu a stagione, u vinu caldu si accurdava c* fasgiole, frappe, o altri
buccunetti. Si pò cuntà trè bichjeretti per ciaschi veghjadore ; unu
in più è u fulaghju ; unicu pè i zitelli.
Siate pur spenseratu, ista beienda* ùn vi cullava in capu ; era piuttostu
salutifera.
U ponciu* si picciava in una conca, brunzinu o casserola posta
nantu à tavulinu (in tempi antichi si facia in a frissoghja, solu stuvigliu
in ferru di a casa). Per ista beienda*, ci era una tacca (fr. tour de rôle) :
si facia quandu ind’è unu, quandu ind’è l’altru ; chì ùn avia acquavita*,
purghjia dulciumi o cumpensava altrimente secondu u dettu : « una
manu lava l’altra ».
Per ciaschi veghjatore si aduprava duie zucche d’acquavita*, siasi circa dui
litri, una libra di mele impetratatu, è una libra di zuccheru pestu ;
ùn ci scurdemu di u « zuccottu », pera zuccotta, sbuchjata
è zuccerosa, intingulu pè i zitelli…
Scioltu è ruminatu cù paletta o cuchjarone, l’imbuleghju hè prontu. Si piccia
focu cù l’ardetta o luminellu accesu (astuccia di talabucciu o scherza di
deda) ; ma ancu cù un pezzu di zuccheru intintu d’acquavita* è accesu.
Tandu, lumera o lampana si spinghjianu ; bocche mute, ochji* spalancati,
ognunu era in attesa, incantatu. Solu, qualchì barbibiancu lentava scarse
ricummandazioni : attenti à i mustacci !… rumena !… ùn sciambuglià
più !…
Fiammule verdogne, bracanate (fr. diaprées), fiammattule (fr. flammèches)
rubigne* po murtine (fr. glauques), giallore sciarpellinatu (fr.
éraillé) po filicatu (fr. bariolé, ambré)…
Maravigliose stonde per ochji zitellini ! Ne vegu ancu oghje u stranu
pettaculu.
Ogni cosa cambiava d’aspettu ; ogni ghjente mutava cera… A’ chì allungava
visu, à chì stinzava nasu ; à chì pigliava aria sbiguttita, à chì incrispia
ciglii… Facce verdogne o sbiatate, ma sempre do bona cera… Cum’ellu si dica
tandu : « si leghjenu in penseri in faccia »…
Po, babbone rumpia u zittu, zia arrughjulava e chiccherette (fr. tasses
ou bols en terre cuite), è e labbri si appinzavanu… Soffia chì mi ti soffia
a dolce è brusgiulente beienda*… Sola a zuccotta spicciulata si purghjia à
u zitellucciu insunnulitu…
Rise, chjachjere, cantu o fola, ripigliavanu di più belle… sinchè a voce trimulente
di babbone ùn fessi stà zittu a fucunata.
U galateu di l’antenati ùn avia ochjacciu versu e briaghine.
Si pensa ancu, ind’è i seculi scorsi, chì l’usu di e beiende* cum’è u vinu è
l’acquavita* era sacru sfogu di vita (fr. défoulement).
Ciò chì si pò accetà, ghjè chì, dopu a guerra di u 14, l’usu pigliò un trapiccu
(fr. évoluiton subite) subitaneu incù a crescita di i pensiunati è
a sparta di l’abisente, scalatu nanzu guerra, prestu rimpiazzatu da u « pastizzu »
è, dopu l’ultima guerra, un novu spiritu*, u « whisky »,
entrò in a randula di u beiccime.
Per natura, u Corsu era omu sobriu. Nanzu l’infrussu* di u filossera, siasi
circa 1880, ciaschì famiglia, avia a so vignuccia è, un annu rifendu l’altru,
una pruvistola di vinu bastava pè u bisognu casanu ; s’appicciava ancu
cù appena di venetta* si purghjia ancu per l’occasione.
I scarsi eccessi eranu l’eccezzione ; beicciate*, quasi sacrate, i ghjorni
di fracibò (sfurmazione di « fà cibò » ; jours fastes)
o d’aiuta, cum’è e tundere, e tumbere, certi ghjorni festivi o di cerimonie
civile, ecc. Accadianu ancu qualchì briachina, ma si ne scurdava omu.
A beiccaita* di issi ghjorni era una spezia di funzione suciale, cum’ellu
si dice oghje, una spezia di fignitoghju (fr. exutoire) di a ghjente
di tandu, à parte qualchì casu.
Un’ si parla quì di e citai. Mai si trapasava una certa limita. U perchè si
spiega : u briacu si suppurtava, u briacone si schisgiava « U
troppu stroppia », è u viziu, ind’è noi, hè sempre statu paragunatu
à più chè una magagna, à una tacca (fr. tare) di a sterpa.
Per taglialla à l’accorta, diceremu chì u beiccime ùn hè mai statu un malondu
(fr. fléau), ind’è noi, ancu à l’epica scorsa duve vinu è acquavita*
empianu botte è caratelli di e cantine.
Si pò capì perchè i sguasti cum’è i strazii di e beiende* d’oghje, lacanu
i Corsi attempati stumacati è scredanciuliti.
Quand’elli alzanu i tempi è chì u caldu avvampa, tiani è castagninu
prestu oghje stufanu a ghjente. I nostri vechji, per necessitai, ùn abbandunavanu
cù e calure issi pranzi infiammanti, ùn avendune d’altri in scelta. Ma cunnuscianu
l’arte di spegne i fiammuli di isse misere manghjusche cù l’aspru* focu di l’acidume.
L’antichi sapianu chì, per l’acetu*, cum’è per tanti altri spiriti, adupranne
un suppulu face prò è ùn noce.
Era l’usu, in ogni casa, d’avè un caratellu spiculatu per fà l’acetu*. Si
servia omu dinò di giare in terra cotta, senza cupone ben intesu. Ci si cunservava
a so madre* acetina umida, rebbiendula*, quand’ella si assiccagnava* troppu,
cù un pocu di vinu. Di vaghjime, dopu avè tiratu u vinu, si aghjustavanu i
funfericci di e botti è ancu a maccherella. A madre*, ella, sapia sceglie
è achjarinà a torbida vinetta* in chjaru è forte acetu*.
Suvente, i vinu chjappu di u sittembrinu* è troppu agru* per beiesi, servia
per fà a crescita di l’acetu* è rebbie* u caratellu. A’ quelli tempi, u stuvigliame*
era cagione per malacura, di fà più acetu* chè vinu.
Si sapia chì a madre* vechja diventava uverosa* è s’incartava*. Tandu, ci
vulia à cambialla, oltremente stuffava, è acetu* ùn ne creava più. Cum’ellu
si hè dettu, acetu* ùn ne mancava : u vinu trigaticciu muschiava* ancu
ellu è turnava acetu*.
L’acetu*, u veru, quellu chì vene da u vinu, hè, si sà, non solamente
un cundime savuritu, ma hè dinò necessariu à fà a soma para di a ghjente. Micca
l’acidi d’avale, veleni furibondi chì rodenu e nostre stintine è avvelenanu
l’organismu. Hè tuscu, o figioli, l’acetu* cumpraticciu !
L’acetu* ? Cum’è u sale, u dolce, l’amaru, hè ancu ellu un gustu, un
gustu di delizie per chì si ne serve à prupriziu.
Ellu serve in l’incarbusgiate è l’insalate, cù oliu d’oliva bundante è un’unghja
di sale. Servia dinò per spegne u situ di u salvaticume, carne cinghjarina,
vulpina in certi lucali, chì, tenuta più o menu in l’acetu*, non solu si cunservava,
ma pigliava sapore* perdendu u situ salvaticu.
Era l’usu dinò di mette a misgiccia capruna (fr. viande boucannée, séchée
en lanières au soleil), cinghjarina vulpina (ghjattu volpe) cù l’acqua
acitosa*.
Dunque, l’acetu*, s’ellu cunserva, netta e purificheghja dinò. Si impiegava
per pulisce i murtari in marmaru, per fà fughje e cimice da i letti, è fà
luce a mubiglia di a casa.
Pè i furminenti di coghju : selle, cinghje, cavezze, incrustuliti da
u sudore, si facia un mischju d’acetu* cù l’oliu, è ancu latte, è si strufinavanu
i cughjami cù un stracciu lanutu.
S’ellu cunserva è pulisce roba è ghjente, l’acetu* sulleva dinò. E donne anu
suvente a capaghjine ; una pannella incrusciata d’acetu*, messa strinta
in fronte, a face passà, omancu a dicenu. Sentite vene un catarone o prunzicà
a vostra cannella ? Buccellate un surpu d’acqua acitosa* o impannellatevi
gola è cullaghjola cù acqua calda acitosa*.
Avete una fiacchezza, site stancu, disappitittatu, smambanitu di caldu ?
Torna a pannella… ista volta mettitevila in tupezzu, à l’orechja… U sullevu
serà prontu. Nantu à brusgiature, acetu* puru. Pedi macchi o sturcinati, acqua
tepida o bollente cù acetu* è sale, è ancu acetu* è nepita pistata. S’ellu
vi pugne un calavrone, una vespa, un’apa o un malmignattu, cacciate u zimbrone,
s’ellu ci ne hè, è strufinate cù l’acetu* a piaga o a pugnitura. Ellu spazza,
pulisce, calma dulori è impedisce l’unfiore.
L’acetu* hè d’usu anticognu ogni locu in u modu, cum’è u vinu
dund’ellu prucede.
L’antichi ùn sapianu cumu spiegassi u fenomenu acitaghjolu sinnò chì u vinu
innariatu* si acidisce* o agrisce*, duie alterazioni di massima impurtanza
pè u vignaghjolu.
Quand’ellu sfecciava*, u vignaghjolu mettia a maccherella* è u fundigliu indì
u caratellu acitaghjolu, tenendune sempre a madre* sinch’ella ùn fussi uverosa.
Per certu, si sapia chì a madre* era sumenta d’acitaghja ; credendu ancu
chì u vinu biancu dava più virtù à l’acetu*.
L’acetu*, viziu di gola pè i bocchifini, era, pè e dunnacciole, suchjolu è
filtru di cresciamore (fr. breuvage amoureux ou élixir d’amour).
L’adopru principale di l’acetu* era quellu di l’intinguli, di a salvaticina ;
si facia marinà cinghjari, levra è acellame, è ancu altri carnuglii messi
in cunserva acitosa*. In le sosule è salzume, dinò, si impegava l’acetu*.
Si hè, per un dettu, persu u scucinime di u dolce agru*, cum’ellu si dicia.
Gustu murdace di e trutte in oziminu* - trutte cotte in l’acetu* è cù u basilicu
(oziminu : anticu nome di u basilicu) – o di a misgiccia tenuta in salamoghja
acitella, duve agliu, cipullette, piverone è piverella (o erba barona ;
fr. thym), legnudoru, rosumarinu è pimpinella (fr. primpenelle)
eranu delizii « suis generi ». Tutti pranzi scelti, cumuni
sinu à u mezu seculu scorsu, è nò avanzu di tavulacciu (fr. reliefs de
table).
Serebbi ancu un bellu affare, oghje, rimette in usu iste vechje manghjusche…
nò ?
Tant’altri adopri di l’acetu* mi venenu in mente : cura curpurale, bagnoli
acitosi*, pulizia di i defunti unguenti, balsami (cù grassa purcina), impiastri
di mustrada o di sembula acitata*.
L’acetu* si serbava sempre ind’è acetaghjole di legnu o di terra cotta cupunate*
per ch’elle ùn muschieghjinu*.
· Vigna asciutta, vinu schjettu ; vigna croscia, vinu scioltu.
· Pè a vigna, conta in stonde a grandina*, in ghjorni e ghjelure, in etime
l’acqueroni, in mesi e siccine.
· Ghjeli veraninchi è sbolleri stittembrini, vindemmi fatte.
· Veranu crosciu cù statina calla, s’ella appiccia San Michele, u vinu sciappa
e petre.
· Vigna grandinata*, quantu botti vindemmiate !
· S’ellu piove mezu aprile è maghju, a vigna paga carru è carraghju.
· Vigna assitata empie e botti.
· Scassà* e vigne di u Signore.
· Chì zappa a vigna d’aostu, empie a cantina* di mostu.
· In teppa, azzolla a tolla, in piana teniti à u tagliu.
· Zappani chì pò, potami chì sà, palami* mio patrò.
· Vigna palata*, meza zappata.
· Compiu d’allacià*, crucett’al palu* stà.
· Da San Stefanu à Carnavà, pota pota è lascia fà.
· Mezu ferraghju, vigna putata* strinta è palata.
· Potami di ghjennaghju chì d’uva carcaraghju.
· Di ghjennaghju potami bè, ti darò divizia quant’à mè.
· Potami di marzu, è carcaraghju, ma ùn t’avvezzà chì mureraghju.
· D’aprile ùn mi putà*, si tù ùn mi voli azzurà.
· U calzu* d’aprile, ùn lu fà pianghje, sinnò farei legne.
· Vigna innacquata, vinetta* scialacquata.
· Un’ fà piscià u to vignetu*, chì dopu serà ghjuretu.
· Tal babbu, tal figiolu ; tal calzu*, tal magliolu*.
· A lamaghja ùn fece mai vuva.
· Vigna in fiorizie, vinu in divizie.
· Vigna in fiorizie, paga debite è stravizie.
· Nipoti è cugnati sterpanu e vigne.
· Calzu* caspu è scopa granata.
· Quandu avanza la stagione, frà sulichje è acquerone, guardati di u cinnerone ;
appronta* lu paghjulone, è di zolfu* u cannellone adopralu sinu a Sant’Antone.
· Zolfa à a sburrata, quandu a vigna hè cacciata.
· Zolfa sinu à Sant’Antone, sempre attente à u stachettone.
· Vindemmie trigaticcie, fanu vinu melanchjinu.
· Nè in capu, nè in coda, cum’è u vindemmiaghjolu.
· A’ u palmentu* si fragna, à l’aghja si tribbia.
· Frangà in dui plamenti* (fr. manger à deux râteliers).
· Avè torchju* è palmentile* (fr. être nanti).
· Avvina à luna vechja, è bei quandu ti pare.
· Panacciola è bastone, facenu vin’di cechi.
· Fà caccià a tanfata à qualchissia (fr. faire dégorger).
· Botte a cercone, lampala in sercalone.
· Ghjattivu cupone, botte à cercone.
· Botte nova, si ritrova.
· Dà un colpu à u chjarchju è l’altru à a botte.
· Fà (o lampassi) cum’è i Niulinchi à l’uva.
· Vinu à i sunadori, acqua à i piscadori.
· Vinu amaru, sì lu più caru.
· Vinu amaru ti tengu caru.
· Vinu di bel fondu, è chè venga mondu !
· A’ chì tasta centu vini, trova siti à li più fini.
· Vinu in piaghja è acqua in l’altura.
· Latte è vinu, toscu finu ; vinu è latte lascia scumbatte.
· Hè megliu à beie* chè à stupà.
· A’ forza di beie* a botte canta.
· Cunsumà più vinu chè oliu.
· Otre* tufunatu, mai hè colmu.
· Omu di vinu, ùn vale un quattrinu.
· Beie* cum’è un dragu (fr. boire comme un Templier).
· Beie* à ciatta colma (fr. boire comme un trou).
· Esse avvinazzatu (fr. être aviné).
· Dassi à u vinu (fr. s’adonner à la boisson).
· Esse callettu, imbacatu, in pumpetta (fr. être gai).
· Esse cruscettu (fr. être entre deux vins).
· Pagà u suzzatu.
· Caccià u vinu di capu.
· Chì troppu beie*, prestu trinca.
· Esse in e vigne di i frati (fr. être dans les vignes du Seigneur).
· Chì beie* l’amaru ùn stupa u dolce.
· U vinu fà cantà, beiimu per Diu sa’.
S’o cunnoscu a Pianiccia… po… ci n’aghju manghjatu fichi è uva
da zitellu ; quand’è no impiaghjavamu cù babbu è zii, ci passavamu tagliendu
à l’accorta da Casa Bertula è e capanne di Bravone.
Pianiccia, anzu guerra – quella di u 14 – ne hè vera – Pianiccia, dicu, era
un vede.
Ci era di tuttu : fiche, amanduli è tirate di calzi infilazati ;
sinu à u ghjornu, in fin di guerra, credu, chì tuttu cullò in fume. Di casa,
vigna, arburetu, ùn fermò chè ardette ; un spaventu !
Ciò ch’o ne sò di a « vigna di u conte » - si chjamava cusì
– a ti spiegheraghju in poche parolle.
U vignone fù scassatu* è pruvignatu dopu à u frussone (u filossera). U duca
Pozzo di Borgo, compiu u castellu di a Punta, in Alata, incaricò u conte Ceccu
per cumprà è alzà u castellottu in San Petru di Venacu, ciò chì fù fattu.
U ben di Anghjuluisu Nottini (1853-1937), u babbu di Ghjannettu, mezu impresariu
è vignaghjolu, pigliò a carica di « intendente » di u duca
è, u castellu intempiatu cù squadre di Luccheri, en fece scassà* Pianiccia
compra in tempi d’infrussu*.
In pocu tempu, casa, palmentu* è cantine, cù un gran vignetu*, funu stabiliti.
I maglioli* insitati à « jaquet », messenu più tempu à fruttà
chè quelli insitati nantu à zumpinu ; i vechji uvizzi* funu cusì riacquistati,
quelli detti americani ùn ghjunsenu chè dopu.
T’aghju dettu chì l’osciatu fece nettu pullaghju ; tandu, Pianiccia svignata*
fù accurdata cum’è reghjone pè i pastori ; solu l’ingiru di a casa fermò
mezu avvignatu*.
U ben di Anghjuluisu dete Pianiccia in affittu à u vechju Pernice, di San
Petru, u so paisanu, è si ne andete à u campu d’Unicu di Villanova, piglienduci
a carica di u duminiu ducale. Quand’ellu morse, Ghjannettu, u figiolu, li
successe, ma questu, più puetu chè omu d’affari, dete a direzzione à a so
surella Maria è à u cugnatu Filippu Perfettini, di a Casanova. Istu ultimu
tense u duminiu cù i figioli sinu à dece anni fà ; un altru conte Ceccu
ci piantò un amanduletu brusgiatu l’annu dopu.
Turnemu à a Pianiccia, sì tù voli, nanzu guerra, ista volta quella di u 39.
Si hè detta, a casa era una maceghja, for di qualchì botte è un tinazzone
di 50hl, sempre in bona sottu volta… ma per capì, ne rivengu in daretu ;
verdì l’anni 20, staccatumi da i me vechji, aghju spasturatu è mi ne falei
in piaghja per l’inguernata cum’è ghjurnantante. U travagliu ùn mancava tandu.
Ma fubbe in lu 34 ch’o piglei in affittu a Pianiccia. Cù l’aiutu di u moi
cugnatu ; a vigna in triscia*, una volta putata*, nettata è lavurata,
fecimu purcaghje à più pudè. Ciò chì salvò issu pezzu di vigna funu e capre
– n’avemu parlatu – quandu una vigna hè abbandunata, s’elle ci fughjenu e
capre d’inguernu, a vigna si intrattene sinnò more prestu ; u salvaticu
vince. In più, u pasculu avia effettu ingrassendu u terrenu.
U fattu si stà chì, dui anni dopu, trà vinu, acquavita*, amanduli è fenu,
ci si campava mezu à chè bè.
U vinu, chjarettu, era di bon gradu è si spachjava, ancu sì tandu ci vulia
à tirà
u soldu (fr. marchander)… U vendii 42 soldi u litru. Mi crederai, soga
era giovanu, ma di u vinu di Pianiccia mi ne ferma u gustu ancu avà.
Mi sò scurdatu di ditti un affare ; tandu feci una prova ; lambiccai*
u vinu chjappu da u sittembrinu* - ciò chì quindi ùn si facia – l’affare fù
pessimu… un veru strangulioni ch’o ghjittò à a prima lambiccata.
Ma eccuti chì prestu tuttu si scunciò ; mi richjamonu à l’armata ;
a guerra era à l’usciu. E’ Pianiccia, ista volta, si ammachjò sinchè u ben
di Filippu Perfettini si ne sbarazzesse, vendendu à straccia marcatu u sterpicciu
à i novi scalati.
Di a vigna, o Pè, i nostri vechji, da seculi, ne anu putatu*
i calzi ! A sai cum’è mè chì ziu Petru (1), ziu per mè, ma babbone per
tè, hà scassatu* e teppe di i Costini in tempu di l’infrussone. ellu amparò
à insetà* nantu à zumpinu, andendu in aiuta à e purcaghje di e Purette di Corti
(2), ind’e vigne di Pieve vechja (3) di u generale, è ancu in Pianiccia duve
u so amicu ziu Anghjuluisu, di San Petru, facia scassà* u vignetu* di u conte
(4). Di a vigna vechja à fossi, ne ferma a casetta è u palmentu* chè tu cunnosci.
Ziu Niolu, ellu, fù l’ultimu à impalancià* pargule* è frascali, ancu à u paese.
A’ a fine di u scorsu seculu, cù i travaglioni di u stradone d’Aleria, po
di a strada farrata, ci funu più danari è mezi per quindi. Tandu, u palmentu*
fù rifattu è u tinazzione di 40 some, compru nè ziu Noratu (5), mai ci fù
torchju* ind’è noi. Hè tandu chì u pianu di i Costini, da terzeru suminatu,
diventò vignetu* di parechje famiglie ; hè cusì chì, dinò, novi uvizzi*
ghjunsenu ; chì u zolfanu*, anticu rimediu di trattera, menu caru, si
sparghjì cù novi prudutti cum’è u vitriolu* per fà l’acqua celestra*. Si zappava
à forca, si putava* à a corta cù a runchetta*, si maghjincava*, ma ùn si curbaghjinava
più. Ind’è i nostri lochi, à parte qualchì famiglia di principali, ùn ci era
tanti mezi, è e pastinere* si facianu in operata. Pè e zappere, si pigliavanu
i paesani ghjurnatanti. I Lucchesi ùn ghjunsenu numerosi chè dopu u camin
di ferru. Ghjè tandu chì u fiore, scalendu à balle colme, i suminati calonu.
Ziu Petru si fece acquavitaghju* : u lambiccu*, compru da u so babbu,
verdì 1850, traculinò da muntagna à piaghja anni è anni. Ebbe ancu accordi
cù L.N. Mattei, di Toga, in Bastia, questu, incettenduli mostu* muscatellu
è ancu carrate di noci crugnulose chì ziu Petru spedia in otri* è narpie in
gara di Corti.
A’ i Costini ci era abbastanza commudu per implamentà. L’acqua di e grundesi
empia u palmentu* d’inguernu, ciò chì bastava per l’ammugliera* è a trattera.
Si calpeghjava à usu anticu ; a vinaccia* era impentata* cù un radicciu
di tavuloni liccini. Si tirava u mostu* à cannella* ; quandu u vinu,
nè troppu dolce, nè troppu amaru, cuminciava à fà a camisgia, si avvinava
tastendulu di cuntinuu sinch’ellu ùn fussi rappu*. Dopu si mutava*, è si lacava
spulià*. Di u fundericciu si facia acetu*. In cantina*, ùn mancava travagliu.
L’intrattenimentu di u stuvigliame* era primurosu cum’è per stufà e botti,
preparà a panicciola, è tante altre faccendole.
E vigne di i Costini avianu spessu u « totò » di a parochja ;
è a ghjesgia ci facia, quandu in unu, quandu in l’altru, a pruvista di u vinu
di messa.
A teppa di i Costini era un vede. Piantate di vigna, parguliti* à pé di ripe,
fiche d’ogni sorte, sorbi, amanduli, infilarate d’olive, chjarasgi, curtanile
di capanne, casetta è palmentu*, aghja… Solu mancava una funtana ; si
falava à Tavignani à u sbolleru o à e Funtanelle di Ziu Noratu.
U vinu, è chì vinu ! era un chjarettu villutinosu, dilettevule, chì facia
un « sottu scala » imparagunevule.
Chì ne ferma oghje ? Per mè, a piana, in parte tenuta da Parigi, chì
ellu, cù i fratelli, hè ripiantatu quasi tutta a Piana di i Costini ;
quante à a teppa… machja è boscu… capanna spiantata… casetta è plamentu* malandati…
Ciò chì distingue e vigne antiche da quelle d’oghje ? Beh !… Tuttu
hè cambiatu. Chì zappa oghje ?…
I vignaghjoli d’avà – ùn si averebbenu più da chjamà cusì – scassanu*, piantanu,
coglienu à pedi asciuti nantu à tratturoni furzuti quant’è centu coppie di
boi.
E vigne piaghjinche sò precoghji* ; l’uva ùn hà più chè u nome ;
centu peste sò lampate in e trattere ; uvizzati chì carcanu u calzu*,
danu una resita* sprupusitata ; mezi smiraculati. Eccu u prugressu di
isti ultimi vinti anni.
In fine , tuttu và bè ; a piaghja vultulata catella danari. Ma à l’insù ?
Spaventu !… L’anu fatta a prova !
1. Petru Chjarelli, 1840-1924.
2. Purcaghje di a famiglia Giuli cù a quale babbone era apparentatu.
3. San Ghjuvanni di Corti, antica pieve di Venacu, e vignone di u generale
Ordioni.
4. U conte Pozzu di Borgu, chì venia di custruì u « château »
di San Petru di Venacu. Anghjuluisu Notini ne era « l’intendente ».
5. Noratu di a Riventosa, bancalaru è buttaghju.
(Ingigneru agronomu incaricatu di a vulgarizazione agricula).
Passata l’invasione di u filossera, i vignaghjoli corsi fecenu un straordinariu
sforzu per ripiantà, à forca, u vignetu* scompiu. Vigne chì quelli di a nostra
generazione anu zappatu è vindimmiatu in li Costini, fiuminali è mezanie di
u Tavignani. Vignerelle cumpiantate in terre russiccie o giallogne di tozze
sgrummulate, relativamente misere ; vigne chì era cum’è u necessariu cumpiimentu
è nò l’essenziale di u rivenutu famigliale. Di poca spesa, ciaschì pezzu – da
30 à 60 ari – era chjosu à muru seccu è tenutu in difesu.
A’ nostri tempi, ùn si curbaghjinava più ; si piantavanu i maglioli*
à palettu*, tagliendune e mazzette* nantu à biacche* di calzi scelti
nantu à locu. L’annu dopu si insetava* u magliolu* à cugnolu. I calzi fermavanu
bassi è ciuttuluti.
E vigne, arsicciose (fr. en terrain sec) ma saniccie, zappate è maghjincate*
cù ghjalabu, avianu l’ammore* di a scarsia, naturale suchju* di ciò chè no
chjamemu oligoelementi.
I vini eranu furibondi, da 10 à 12 gradi pè u sciaccarellu, ciò chì dava eccellenti
è piacevuli chjaretti di gustu fine. Cù muscatella è uva impassita si faciani
pocu ma imparagunevuli vini di « sottu scala » di 14 gradi.
Si trattavanu l’infrussi chì currianu cù u cannellu* o suffiettu à zolfanu*
pè u cinnerone, cù u mazzulettu o a pompa per dà l’acqua celesta* per strinu*
o melume*. U difettacciu di tandu era di trigà per trattà l’infrussi. Ista
tendenza à aspettà chì a malatia si vega, pregiudiziava e malatie ; ùn
anticipendu e trattere, era troppu tradi per impedisce l’infrussu* di sparghjesi.
E vindimmiere, à l’entre d’uttobre, si facianu cù l’aiuta di a vicinanza è
di i paesani ; ghjorni di feste è canti si pò dì.
Ciaschi vindimmiaghjolu* ùn avia, per unica paga, chè u so spurtellu d’uva
da ellu scelata ; a merenda era sempre à contu di u pruprietariu.
Per certe vigne, in lochi scabrosi, scantati o for di strada, a trascinera
di u mostu* à some utrine era un veru dumatoghju.
Avà diceraghju chì l’uvizzu* di quelli tempi, ben chè di corcia resita*, dava
uva di qualità nobile. Ne era listessu pè u vinu ; supernu (fr. divin,
supérieur)… ma… per pochi mesi… ciò chì mi cunduce à a principale critica
à fassi versu e pratiche di i nostri vechji. L’intrattenimentu è a cura di
u stuvigliame* peccava in veru. Si capisc : i mezi mancavanu per rinnuvà
botti è tinazzi* ; era puchizzu in goni locu ! Hè cusì chì i nostri
vini, cusì gustosi, per malacura o negligenza chjappavanu tanfu è aciatata*
di l’infette dove. Ci vole à dì chì, à parte qualchì attenziunatu, o più spertu
vignaghjolu, pochi eranu primurosi di curà u bullore di u mostu*. Spessu a
rappiera*, fattasi à troppu alta temperatura, stanciava nanzu chì u vinu sia
rappu* ; venute e calurie statinesche, un secondu bullore ripartia ;
u vinu pigliava l’altu* ; si dica dinò u sittembrinu*.
Dopu guerra, vigne scassate* è scugnulate, ortame è alburame, fermonu à l’abbandonu ;
i paesi si viutonu di a so giuventù ancu e capre in pochi anni sterponu.
A piaghja, ella, scughjata (fr. décapée) di malafine, po avvignata*
cù mezi meccanici putenti, d’altri vini purtò a pienara. Ciò ch’ellu hè avvenutu,
si ne vede oghje u scumpientu. Un’ ne parlemu !
Sempre parlendu di vigna, chì si hè persu è chì si hè guadantu in istu mezu
seculu scorsu ?
A perdita a più preziosa fù principalmente quella di a ghjente, dopu ci sò
e seculare pratiche è tuttu u vivu vegetale è animale. L’esempii ùn mancanu :
· L’uvizame anticu tantu stimatu ;
· A pratica di a vigna pargula* ;
· A pratica di l’impassime* di l’uva scelta per vini conci ;
· U sapè fà per dà u lecculu* à u vinu, aduprendu u peghju per ottene u megliu,
quand’ellu si lasciava una certa quantità di u fracicu cenneratu in l’uva ;
· L’ambiente alberatu uriginale di i vigneti*, cum’è e fiche, i parsichi,
l’amanduli, i sorbi, tutta una ricchezza di varietai sputiche à i reghjoni,
senza cuntà d’altre piante è animalottuli.
Sì a perdita fù maiò, di a vincita ne cunnuscimu a seguita :
· Infrussi furibondi cù e peste lampate à rivocchi per cuntralli ;
· Danari per certi, annoi è addisperi per d’altri ;
· A piaghja, ci vole à dilla, rifiatata è viva, mancu male.
E’ si pò dà chì da tamantu tramutu* è trambrustu nasca torna bon vinu è, perchè
nò nove speranze.
Quattru calzi di vigna di varii lucali, chjappi cù a so terra,
è posti custì, in pianu, cum’è tollari (2). Ma chì tollari ! Cubi di terriccione
infittu di dui metri di latu (3)… fate u calculu ! – è, in mezu, cum’è
fiori in u so vasettu, u ceppu*.
1. V. l’articulu « L’herbe à neutron »,
di J.R. Dufour in LE MONDE di u 30.09.1992, p.13, issi calzi testimoni si trovanu
à u Centru di Ricerca nantu à u vivu, in, Cadarache (B.du R.), nantu à u situ
di a C.E.A., sottu à e vutrate, cù mascine è varie ingeniole cumplesse per scioglie
i paramitri fisichi, chì danu tanti penseri per l’avvene.
2. Tollaru : tolla erbosa, fr. motte de terre.
3. Latu : fr. arête.
Isti pezzi di vigneti, ritagliulime (1) arecatu custì à caru costu, per chì
mutivu ?
A raggiò : dassi pace dopu a nuvulghja scavuchjata (2) da « Tchernobyl »,
vi ne arricurdate ? Nuvuli succichi (3) scaturiti sinu à i nostri lochi…
Ebbeh, in « Cadarache », da un pezzu, i circadori studianu
l’effetti di i raggi nantu à u vivu. Pare chì isse limme (4) scalate ancu
ind’è noi cum’è « volpe sottu à l’ascella » (5) abbianu avutu
una influenza nantu à u sviluppu è a salute di piante, animali è ghjente.
Turnemu à issi calzi testimoni ; tamanti sforzi ùn sò appendiculi à vane
scuse
(6), ma scopu di cerca scientifica. Cumu spiegà ?… per campichjulassila
à la megliu in l’avvene, diceremmu, bisogna à seguità e vistighe tramezu à
luce, aria, acqua, terra, ceppu*, uva, vinu di issu disgraziatu imbiu.
Vita, viva… o Viacruci ? (7).
Ammentendu vini, spiriti è licori, ùn si pò omu scurdà di u tamantu
imbiu di ciò chì fù, per un seculu sanu, l’impresa L.N Mattei. A marca « Cap
corse » ne sparse a fama in ogni cuntrata di u mondu.
In Corti, di lugliu 1992, ci fubbe una mostra in a furtezza ; è po, dopu
un bellu librone (*), di u stalvatu L.N. Mattei ne magnificonu in scritti,
affissi è fiure, l’alta è diviziosa opera.
Luigi Napulione MATTEI fermerà in a memoria corsa un bellu fiore di l’indule
è di u spiritu industriosu capicursinu.
(*) « De Louis-Napoléon à François Mattesi, un siècle et une
entreprise corse, 1872-1967 », in Musée de la Corse, Musée régional
d’anthropologie, Corti.
Di e vite* è di li vini, chì ne serà dumane ? Quale pò risponde ?
Dumane, forse serà stupente sì a vigna, cum’è tante altre piante, fughjissi
u sfrulu di l’incredibile è inevitevule mutaghjine cagiunata da e « biotecniche »
chì oramai bunificheghjanu pustimi, urtaglie è fruttame.
Si spera è si teme chì u pruduttu ùn cambiessi mutenda, da perdene u so ammore*.
Ma si pò dà chì da e mani fatate di savii è circadori, ne esca un veru mezu
di prutegge l’uvizzi* da l’infrussi è malatie chì vanu crescendu.
Serebbe un bè chì u vignaghjolu, digià pruvistu di tanti arnesi meccanichi,
invece di cannellà – annegà, bisogna à dì – u vignetu* di toschi chimichi,
averebbe bona mancia grazia à dotti genii, à u putere di stuzzicà in l’arcane
genetiche di e vite*, d’intinghjeci uan cria, un nunda di vivu, per mantene
u carattere sputicu è rinfurzanne attempu a resistenza à malatie è malanni.
Ben intesu, tuccà à l’intima di u vivu senza snaturà u patrimoniu, pare cosa
strana.
Ma peghju chè e custose peste sframbate à rivocchi in u vignetu*, ùn puderà
stalvà.
Si pò ancu crede chì i cusì detti « clonage » è a scelta
di i pedali in crea – « in vitro » - per ottene uguali è
belli uvizzi* nustrali, arrecherà u doppiu favore d’assicurà à bon prò a qualità
è una spiccia è sana criscenza. Si pò accertà chì digià i maglioli* di iste
nove cultivazioni sperimentale diventanu calzi maiò in dui mesi, quandu, pè
u vignaghjolu d’oghje, ùn bastanu dui anni.
Di iste smosse, ne escerà u prò è u contru ; ne và cusì di l’umana crea ;
cum’ellu dice u mottu « nunda ottene chì nunda tenta » !
Ancu si, dopu tantu stantu è tante spese, u svultulime ecunomicu arrechi nove
sdiradichere è scemmi fruzi.
A’ dilla franca, ùn hè l’arca di a sapienza chì avvilisce, abbisestisce, scompie
o noce, ma l’omu diccervellatu cù a so rapace runchjule (manere sdegne), cù
a so vuciaccia chì quandu allusinga è quandu inganna… finta o falsa parlata
(fr. langue de bois) sempre preferita da chì hà maneghju à u
francu palesu.
U tragicu di u prossimu millennu, serà quellu di l’aria, di l’acqua, di a
terra è, perchè nò, quellu di u suchju* di tutti issi elementi : u vinu…
Aldilà di i vechji mendi, di e nove usanze, di e baiocche è di l’inviglie,
u vignaghjolu corsu ùn pò truvà chè in sè stessu u chjavatoghju di u so liberu
allevu. Sinnò rinuncierà, fermendune, in l’avvene, reatulu pentutu (fr.
pêcheur contri).
· Roger DION : « Histoire de la vigne et du
vin en France des origines au XIXe s. ». Flammarion, 1959, 768 pp.
· Roger DION : « Histoire de la vigne ; Essai de Géographie
historique », Payot, 294 pp.
· Marcel LARCHIER : « Vins, vignes et vignerons ; Histoire
du vignoble français », Fayard, 712 pp.
· Jacques GRALL : « Vignoble corse – « cépages nobles »
- et autonomie », in Le MONDE du 8.XII.1981, p.22.
· Maurice ARVONNY : « Les lyres de la vigne », in
LE MONDE du 10.XII.1986.
· Dominique ANTONI : « Quand le vignoble corse prend le maquis »,
in LE MONDE du 15.VII.1990.
· Misette GOBARD, Quai Voltaire, Paris, « Le goût de l’aigre ;
essai de gastronomie historique »