U Natale di Don Petru
(adattazione d'un testu di E.P. Keely)
Marta ùn vulia sente nunda ! Chì Don Petru accumpagnassi a so figliola à a messa di mezanotte, li paria un veru sprupositu...
- È purtantu hè cusì bravu, Don Petru, cusì mansu è cusì travagliadore, disse Lucia. U corciu ! Senti o mà ! U ligaraghju ghjustu davanti à u purtone di a chjesa, è viderai chì, cù mè, si tenerà tranquillu...
- Bon ! D’accordu ! Postu ch’è tù ci teni tantu, femula finita, disse Marta. Portatilu ! Ma legalu bè, mi !!!
È Lucia uscì à a corsa, cuntenta cum’è un pichju. Traversò tuttu u paese è andete in u chjosu per ritruvà à Don Petru, u sumere, u so amicu preferitu.
- Petrucciu carucciu meiu ! li disse Lucia mugunendu è abbraccendu l’animale pè u collu, ùn voli micca ch’o vaca in chjesa senza tè, nò ? Ùn sarebbe po micca ghjusta !
È tuttu parlendu, ella accarizzava u musu è i nacri di vellutu di u so sumere.
Sicura chì Don Petru ùn pudia risponde à Lucia ; ma ellu capia tuttu ciò ch’ella li dicia a zitelletta, è trinnicava a coda di piacè è d’affezzione...
Caru sumerellu ! Cum’ellu era statu privu, ma pazientosu per pudè tene quindeci ghjorni, sarratu in pagliaghju, ad aspettà a fine di stu tempurale chì s’era scatinatu i primi ghjorni di decembre ! Tandu, per carità, ùn si ne pudia lascià animali fora, chì a timpesta, spaventevule, di ventu, d’acqua zeppa, di cutrura è di neve in muntagna, s’era abbattuta per u rughjone, è i riuli di petraculi è di fanga nera falavanu per e strade, i chjassi è ancu i chjosi, parendusi tuttu davanti... È Lucia si ricurdava u sguardu tristu di Don Petru, prigiuneru in pagliaghju, quand’ella riescia à fà una scappata per lampalli qualchì ballottu di fenu o quellu decalitru di castagne secche...
È po di colpu, u tempu era turnatu à cambià : dapoi dui ghjorni, una sbuffulata di caldu si stendia, purtata da un ventulellu chì ghjunghjia da l’Africa, un’arsura insolita cum’è à l’epica di e fuchere statinche, in cor di suleoni...
È ghjeramu di decembre ! In sta veghja di Natale, omu si saria parsu d’agostu...
- Hè u mondu à l’arritrosa ! dicianu i vechji.
- S’ella dura cusì, bruntulava u babbu di Lucia, averemu torna e surprese ! Tutta a neve di a muntagna s’hà da strughje, è attente à l’empiifondi !!!
Intantu chì, ghjunta a notte, a ghjente s’appruntava à andà in chjesa, è Lucia si pigliò una lampana è corse à circà à Don Petru ch’ella avia lasciatu pasce in u chjosu. Ma Don Petru ùn ci era più !
- O mà ! Hè scappatu Don Petru ! mughjava a zitelletta. Ci vole ch’eo u ritrovi. Andate puru intantu, voi altri... Ci ritruvaremu in chjesa !
È cù a so lampana, Lucia si misse in cerca di u sumere. Ella corse longu i chjosi, per e stradelle chì si perdenu in a machja, chjamendu « Don Petru ! Don Petru ! ». È à corri corri, ghjunse davanti à u ponte chì salta u fiume. Buh ! Cum’ella li paria luntana a chjesa di u paese chì scampanizava ! È Lucia vidia quallà luntanu, i lumini di i so paisani chì andavanu à a messa, à pedi o in vittura.
Ma Lucia cuminciava à esse inchieta : stu sumere, neh ? ne hà digià fattu altre, scappatelle, Don Petru, ma ùn stava mai tantu à ghjunghjesine. Ma cumu sarà ch’ellu hè scappatu ghjustu stasera, quandu u vulia purtà, eo, à a messa cù mè ? È ella si misse torna à chjamà : « Don Petru ! Don Petru ! » Ma più mughjava, più li paria di sente a so voce chì ribumbava in a notte stellata.
À un certu mumentu, eccu un roncu sumerinu chì cullava da u fiume ! È Lucia si pendicò sopr’à l’acqua, per guardà : Buh ! cum’ellu era altu u fiume, è fangosa a so acqua ! È quallà, iè quallà, eccu qualcosa chì ruminicava, una forma negra, à pena di più in bassu, ghjustu davanti à a ripa... « Quale hè ? » stridò a zitelletta intimurita. Per risposta, un altru roncu sumerinu. « Don Petru ! Don Petru ! » mughjò a zitelletta. È Lucia si misse à corre in u fangheghju è custì ritruvò u so sumere...
Era ora, chì Don Petru era inguagliatu fin’à u collu è ùn pudia più movesi. Lucia inciuffò u cavizzone è riescì à caccià u sumere da a fanga. Dopu pisò l’ochji è suspirò : u ponte era tagliatu in dui...
Lucia riguarò a so lampana è saltò à cavallu nant’à u sumere. “Zò ! Don Petru ! Portami in furia in chjesa. Ùn stemu quì ! Spicciati ! ».
In issu mentre, Prete Michele era in traccia di leghje l’ultime preghere di a messa. Quandu, d’un colpu, e porte maestre di a chjesa si spalanconu è un sumere, crosciu intintu, è carcu di fanga, intrò à u galoppu in pienu coru.
È u prete disse, vultendusi :
- Chè ? Cosa hè ? Chì ci hè ? Avete digià vistu sumeri entre in chjesa, voi ?
È daretu, vide affaccà a zitelletta chì era croscia è fangosa guasi quant’è u sumere.
- O Sgiò Curà ! disse Lucia, aghju mancatu a messa di mezanotte, hè vera ! Ma sò cuntenta po d’esse ghjunta à tempu per averte i mo paisani : u fiume hè ingunfiatu è a piena hà lampatu u ponte chì hè partutu in pezzi... Ùn si passa più ; è sì qualchissia vulia francà u fiume, in vittura, dopu a messa, era sicuru di tumbassi...
Tutti l’ochji s’eranu pisati per guardà quella chì tenia stu discorsu. Prete Michele chì avia capitu tuttu, s’avvicinò à u sumerellu è li accarizzò a fronte, dicendu sottuvoce : « E vie di u Signore, quale hè chì e cunnosce ? È quale hè chì averebbe pensatu chì Diu si sarebbe servutu d’un sumerellu per signalacci tamantu periculu... ? Ringraziemu u Signore d’avè permessu à Lucia è à u so sumere di salvà tante vite cristiane... In Nomine Patris et Fili et Spiritus Sancti... ! »
Lucia si vultò versu Don Petru chì si tenia à cantu à ella, tranquillu, trinnichendu solu a coda, di cuntentezza.
Li accarizzò u mustacciu tuttu guardendu un altru sumerellu... in fondu à u presepiu, vicinu à l’altare, chì figurava quellu chì avia assistutu à a nascita di u Bambinu duie mill’anni fà...
- Iè, sussurò Lucia à l’arechje di Don Petru, stanotte, l’ai ancu tù, u dirittu d’entre in chjesa, chì ghjè Natale !
Strattu da Prosa fattiva, Gilbert Romani è Marie Perfettini-Romani, CRDP di Corsica.
U Natale di quellu ch’hè luntanu
Luntanu è solu mi trovu
In sta notte di Natale ;
È dapoi ch’o mi movu
Sogh’è la sorte fatale,
Scunsulatu mi sò vistu
È da lu ricordu tristu.
Sò ch’in lu me paisolu
Hè sunata a campana,
Ch’ell’ùn hà sonu di dolu
È chì chjama à la luntana :
S’o la sentu, ùn possu vene
È quantunque, mi n’avvene !
Mi n’avvene ! Lu miò core
Batte cun lu battagliolu,
Si ne vola cun amore
Culà, versu lu Figliolu
Chì Dio ci hà datu à tutti
Perch’eramu troppu brutti.
È mi pare stu Bambinu,
Quellu di lu miò paese,
Bellu cum’un anghjulinu
Sott’à le miò stelle incese,
Ch’ellu dica, ellu minutu
- Ma cum’hè ch’ùn sì venutu ?
Guarda chì per strade è chjassi
Avanzanu li lampioni ;
Tutt’attenti à li so passi
Affrontanu li bughjoni
Elli sò to paisani.
Guarda, sò nu la miò stalla,
È fin’à l’Epifania
Tutta la folla s’installa
À tenemi cumpagnia.
Ma tù, duve sì pigliatu ?
- Sò luntanu è disgraziatu !
Ùn ci hè mancu lu scarpucciu
Ch’eo mettia in lu caminu
Per truvacci qualchì stucciu
O ghjoculu o suchjulinu,
Chì m’hè ingrendatu lu pede
Perchè t’ùn possa intercede.
Sì maiò sò diventatu
Per corre lu miò destinu,
U m’aghju tuttu purtatu,
O caru Gesù Bambinu :
S’è firmatu lu miò core
Fidu cum’à le prime ore.
Ma sta prima ora hè cambiata
Pè i nostri tapparioli ;
È forse sempre sebbiata,
Annega tutti li doli ;
Ùn cunnoscenu lu lecciu
È spent’hè lu Natalecciu.
Gnaziu Colombani, Rime di Rustinu, edizioni Muntese
...Una sera di Natale
... À mezanotte dunque a pendula fece sente i dodeci colpi. À l’ultimu colpu, a vechjarella s’alzò, fendusi u segnu di croce cù a croce in legnu di u so patinostru, quandu un rimore ligeru, ghjuntu da fora, fece stancià a so preghera... Una parsona venia di tuccà a porta di a cucina è disse cù una voce stanca : « Pigliate ciò chì vi lasciu ! »
Senza perde tempu, a nostra vechja aprì a porta... per vede, à meza neve, una giuvanotta di negiu vistuta, è capì subitu : a giovana venia d’abandunà, suspesu à u granchju di a porta, un sacchettu cù un ciruculu in dentru.
A nostra paisana ùn sapia più cosa fà... Staccò u sacchettu, per ghjunghjelu vicinu à u focu, è cusì scuprì un maschiu bellu cum’è un garofalu è chì principiava à pienghje.
A criatura nucente ingutuppata ind’una cuprenda pulita chì sentia a bugata fatta di pocu, fideghjava a mammone, l’ochji spalancati, pieni di lagrime.
E so fasciole bianche cum’è l’alba di maghju eranu state striciute in un vechju linzolu. A mamma era di sicuru una povara parsona. Ma ci vulia à piglià una decisione, senza tricà.
Zia Rusina – ghjera u nome di a vechja muntagnola – tremava d’un emuzione indicibile, ma ebbe abbastanza forza, per piglià u zitellu abandunatu, è ghjunghjelu finu à a chjesa...
U misgiu chì durmia senza alcunu pensere, fù discitatu è si ne ghjunse à tene cumpagnia à a so patrona : ancu l’animali capiscenu, quandu un fattu stranu vene d’accade. Ùn si facia sente, di paura d’ùn fà pienghje u maschettu.
U ciriculu abandunatu fù ingutuppatu ind’un altra cuprenda di lana, alta trè dite. A vechja accendì u lampione, u vechju lampione di casa, è chjappò u chjassu cutratu chì piantava in piazza di a chjesa, u maschiettu in collu è u misgiu appressu. I ghjacari, chì curavanu u Focu, fecenu festa à Zia Rusina, è tuttu stu gruppu intrò in chjesa.
Quandu u nostru prete s’appruntava à parlà di u misteru di Natale, ùn pobbe più dì nulla. Cum’è Zia Rusina... capì ciò ch’era accadutu.
Sicondu mè era a prima volta chì un prete à l’altare fù incapace di celebrà a so messa cù l’attenzione chì ci vole, è sopra tuttu una messa di Natale.
Fù un’emuzione, eppo una gioia generale... u nostru ciucciu avia trovu quì una famiglia. Abandunatu un’ora in nanzu, tuttu un paese l’aspettava, semplice è caritatosu.
I figliulini di Zia Rusina fideghjavanu u nucente cun amore, mandatu in issa chjesa muntagnola per tene cumpagnia à u nostru Bambinellu, chì venia di nasce...
Da a so stalla rustica, à fiancu à l’altare maiò, u Bambinellu à bracce tese, frà Ghjiseppu è Maria, a so mamma, fideghjava a scena fatta di tenerezza.
Bartulumeu Dolovici (Veghja cù i morti), Bastia, imprimerie bastiaise, 1973