|
|
||
![]() | ||
U
Natale d’oghje
è e so urigini
Natale (« Natalis dies »
in Latinu) - Ghjè un appuntamentu di vinti seculi di tradizione pè stu ghjornu
d’allegria spartuta è di maraviglia.

Perchè un ghjallicu ?

Digià, à l’epuca di i Celti, si parlava di un arburu u 24 di dicembre, cunsideravanu chì u
Sole rinascia stu ghjornu. Assuciavanu un arburu à ogni mese
lunariu è avianu dedicatu a picea (« arburu di u partu ») à quellu ghjornu.
Ci hè dinù
una storia cù un frate Tedescu di a fine di u VIIu seculu, è a legenda hè questa :
« santu Bunifaziu (natu
in u 680) era un frate evangelizadore vulendu cunvince i druidi di i circondi di Geismar, chì u querciu ùn era un arburu sacru, dunque
ne fece taglià unu. Caschendu, l’arburu inciaccò tuttu fora di un ghjallicu giovanu. Tandu, a legenda nasce. Secondu ella, san
Bunifaziu averebbe fattu di
st’arburu « l’arburu
di u Bambinu Ghjesù ».
Cusì, in Alemagna, omu piantò ghjallichi
pè festighjà a nascita di u Cristu.
À l’XIu seculu,
durante l’Avventu, l’usu di
i cristiani era di presentà scene chjamate Misteri, frà queste quella
di u Paradisu. Spessu, un ghjallicu
di mele rosse simbulizava
l’arburu di u Paradisu. Si dice chì certi stallavanu ancu un ghjallicu veru. Eppuru, omu
hà parlatu di un « arburu di Natale » solu in u
1521, in Alsace. In quant’à u ghjallicu
decuratu, era mintuatu in Alemagna, in u 1605.
A so intruduzzione in
Francia (à a corte) serebbe
accaduta in u 1837, da a principessa
Hélène di Mecklembourg dopu à u so
matrimoniu cù u duca d’Orléans. Però, unipochi amentanu un ghjallicu stallatu in Versailles
in u 1738.
Sia ch’ella sia, l’usu si sviluppò solu à a metà di u XIXu seculu-principiu di u XXu.
U ceppu di Natale, da induve vene sta
tradizione ?

Tempi passatoni, i Celti festighjavanu u sulstiziu d’invernu (festa di Yule) è brusgiavanu un ceppu cum’è simbulu di u sole chì rinasce. Per elli,
ghjera una manera d’incuragillu è di dalli energia. In a tradizione cristiana, u ceppu ch’omu fecia brusgià
in a ziglia devia ramentà chì « Ghjesù di Galilea era natu
in una stalla ghjalata è era scaldatu solu
da un sumere è da un boie ».
Qualsiasi a tradizione, u ceppu devia esse grassu è tagliatu in un vechju faiu, un ormu, un querciu o un arburu fruttaghju (pè u più chjarasgiu o susinu). Ci eranu parechje credenze in quant’à u ceppu messu in a ziglia. Per esempiu,
in Pruvenza, ci vulia à dipusitallu davant’à a porta di a
casa. Eppo, u più giovanu è
u più vechju di a famiglia bevianu 3 volte u vinu in ufferta, è dicianu qualchì frasa rituale. Dopu, si punia u ceppu in a ziglia. Pè mantenelu sin’à
l’annu novu, era spintu à a fine di a veghja. Tagliatu in u legnu d’ulivu, stu ceppu, ancu
s’ellu era infiaratu, ùn brusgiava i panni ; dunque, omu pudia mette i carboni rossi nant’à
una tuvaglia senza dannu.
U famosu basgiu sott’à
u vischju

U vischju hè u simbulu di l’immurtalità, forse perchè hè sempre
verde. Pè i druidi (i preti Celti), ghjera u rimediu universale, a pianta sacra ; credianu ch’ellu sbuccessi nant’à i querci grazia à una manu divina. In più,
fiuria d’invernu... Era una furtuna pè Natale !
Quandu i druidi
u brusgiavanu in umagiu à e
divinità, ne distribuianu à
a ghjente chì l’appendia à
u collu pè prutegesi, o à
l’entrata di a casa. Cusì, quand’elli accuglianu l’invitati, i basgiavanu sottu pè purtalli
furtuna. Ma a Chjesa fissò Natale à a piazza di a festa
pagana di u Sol Invictus (à
u IVu seculu), è u vischju fubbe rimpiazzatu
da u caracutu. Eppuru, a tradizione di u vischju cuntinuò, face chì omu si basgia sempre sott’à
u vischju portafurtuna in tempu di Natale.
I santunelli

E statuette in terra pinta sò
affaccate à u XVIIIu seculu ind’è un artigianu di Pruvenza. Eppo, in u 1798, Luigi Lagnel fabricò forme in ghjessu pè creà sti
persunagi, stu fattu permesse una pruduzzione assai più impurtante
(in particulare pè e fiere). I veri santunelli sò fatti
in terra rossa lucale (Marseglia
o Aubagne). U mistieru di santunaghju
si trasmette da babbu à figliolu è, dapoi u 1803, Marseglia hè a capitale santunaghja. Cù u tempu, ci sò stati
d’altri suggetti aghjunti à quelli di a Natività.
E prime bucce

E prime decurazioni eranu frutti (mele, arance...) cù mutivi
in carta è ostie micca cunsacrate. Pare chì e bucce di
centu culori s’assumiglianu
à i frutti di e prime decurazioni. D’altronde, dopu à una racolta pessima di mele in Alsace, un vitraghju di
Strasbourg e rimpiazzò cù bucce di vetru ! Fubbe un successu è un artigianatu si sviluppò. À a metà di u XIXu seculu, sò e bucce
di Lorraine è di Bohême chì fubbenu e più apprezzate. Eranu in vetru abbullatu è pinte à a manu.
In quant’à e liccature (bombò, dulciumi, frutti secchi...) ghjeranu anch’elle decurazioni.
I canti Nataleschi

I primi canti fubbenu liturgichi : cantichi scritti in latinu, lingua di a chjesa. U più anzianu di u mondu hè forse quellu di i martiri d’Italia. Questu sarebbe statu cumpostu da Santu Ambrosgiu.
E pasturali di Natale sò di u XVIII-XIXu secule, epuca di i famosi :
Il est né le Divin enfant (anonimu
di u XIXu seculu)
Les anges dans nos campagnes (di u XIXu
seculu, attribuitu à
Wilfried Moreau di Poitiers)
Douce nuit, cumpostu di dicembre di u 1818
Mon beau sapin (1824). Cantu
tedescu d’Anschütz (di
Leipzig)
Vive le vent (adattazione francese di « Jingle Bells »,
cantu americanu di u XIXu seculu, da John Pierpont).