TOPONIMIA CORSA

Una cunferenza fatta in CERVIONI
u 5 aostu 1993
da  PAULU MARIA AGOSTINI

 

INTROITU

Di ristabilisce officialmente i nomi di i nostri nochi ind a so’ forma autentica, si ne parla assai, ma pocu si face.
Ci vularia à riuniosce trè cundizioni :

Sè a vulintà pulitica ùn s’hè ancu manifestata, a cagione ne hè bella chjara : u putere ùn hè mai statu messu in l’obligazione d’asgisce indu istu sensu.
Vale à dì chì l’amore di a cultura nustrale ùn hè fattivu : quessu l’amore dipende di u livellu culturale di a pupulazione, livellu chì cala di più in più.
S’accetta tuttu : nomi italiani, nomi corsi sfigurati, nomi corsi tradutti in francese, nomi francesi sustituiti à nomi corsi.
S’accetta à Portovecchio, à Popolasca, à Santa Maria Poggio (cum’è sè " Maria " fussi u nome d’una persona è " Poggio " à so’ casata), s’accetta à Codole (I Còtuli), s’accetta à Vix rimpiazzendu l’Alzitella, ecc, ecc.
U nome veru pò guasi sempre ritruvà, mittenduci, certe volte, u tempu, è ancu a passione : u ricordu ùn hè micca spentu cumplettamente in e nostre pievi.
Ma, per l’ortografia è a struttura d’istu nome, hè un altru affare : omu impetta à l’illettrisimu per l’ortografia, è à l’ignuranza di i principii fundamintali di a toponimia corsa, in quantu à a struttura.
Tocca à noi à achjarinà ciò chì ferma oscuru, per aiutà à chì ne hà bisognu è brama.
Vo prupongu, per a nostra riflissione è u nostru dibbattitu, u pianu seguente :

  1. Prununzia è scrittura.
  2. Nomi cun l’articulu.
  3. Nomi furmati cun duie parolle appicciate.
  4. U nome è l’aghjettivu spiccati.
  5. Per una toponimia officiale cunforma à l’usu corsu.

 

PRUNUNZIA E SCRITTURA

Un’ faremu à stu sughjettu chè poche rimarche : duie nant’à e vucali, è trè nant’à e cunsunanti.

1. Rimarche nant’à vucali.

Pensu, in primu locu, ch’ellu hè assai utile di marcà l’incalcu in dui casi :

Ci vole à pinsà à quelli chì leghjenu senza cunnnosce u nome di u locu " Altaghjè ", ùn hè " Altaghje ", " Barrètali " ùn hè micca " Barrettali " " Rùtali ", ùn hè micca " Rutali ",…

In Cismonte, si trova spessu a chjusura, o a meza chjusura, di " a " in " e ", ma senza ch’ellu si possa induce una regula.
A sillaba pò esse tonica, cume in ènima o atona davant’à una tonica, cume in Mertinu o in peura, o ancu atona davant’à un’altra atona, cume in Mertinellu.
Per di più, u fenomenu ùn si pruduce micca in tutti sti casi : ùn si pruduce nè in babbu, nè in casa, nè in baullu, nè in facenda, ecc.
Cun ordine inversu, l’apertura di " e " in " a " si sente in parechji parlà di u Nordu è di u Meziornu, è quessa principalmente davant’à dui " r " sivitatu da un’altra cunsunante : ferru/farru, serra/sarra, querciu/quarciu, mercuri/marcuri, ecc.
Mà, ind’i listessi parlà, l’apertura ùn si face in ferraghju, in Mercuriu, in perdita, ecc.
In tutti sti casi, s’agisce dunque d’alterazioni foniche lucale, particulare, è chì ùn si ponu ropercote in la scrittura. D’altronde, in certi parlà, ùn si face chè una meza apertura di " e " in " a ".
Scrivaremu dunque, in tutta a Corsica, San Martinu, A Serra, Ersa, U Querciolu, ecc.

2. Rimarche nant’à e cunsunanti.

Ind’u Nordu, a cunsunante " v ", quand’ella hè in pusizione di forza, si prununzia cume " b ". Un’ hè micca un affare strauidinariu, chì " v " è " b " sò di famiglie funetiche vicine. Mà avemu quì una regula, è à chì scrive a deve cunnosce : si dice " Calbi ", " Benacu ", " Bivariu ", mà si scrive, Calvi, Venacu, Vivariu (cunfurmamente d’altronde à l’etimulugia).
Quessa ùn pone nisun prublema, mà ci vole à dacci capu per a chjarezza di ciò chì segue.
Si tratta avale d’una particularità chì merita riflissione : a prununzia di dui " i "
Ind’u Nordu, l’articulazione hè rinfurzata, cume per tutte e cunsunanti duppiate : cavallu, castellu.
Indu Meziornu, l’articulazione s’accenteghja di più, ciò chì face chì a lingua, invece d’appughjassi nant’à u palaticu, vene à tuccà i denti : i dui " i " si prununzianu cume duie " d " : " Cavaddu ", " Casteddu ", " Fica Niedda ".
Un’ hè micca un affarone, mà sulamente una variante, d’origine prelatina, arcaisimu chì si trova dinò in parechji rughjoni muntagnoli d’Italia.
Un’ ci hè chè scunvinienza à scrive " dd " in locu di " ii " : ùn pò chè rinfurzà è pighjurà e difficultà di capiscesi trà u Nordu è u Meziornu, è, in certi casi cume per " Cavaddu " è per " Casteddu ", ci piatta l’etimulugia.
In più, cume u listessu fenomenu di prununzia si manifisteghja dinò per " gli ", a listessa scrittura funetica ci dà " padda ", " paddaghju ", " uddastru ", " uddastreddu ", ecc.
Ecustì, u spaziu di libertà hè cusì vastu, chì certi trascrivenu u funema cun " dh " è d’altri cun " gd ", ciò chì dà " cacadhu " o " cavagdu " annant’à " cavaddu ", " padha ", o " pagda " accant’à " padda ", ecc.
Ci hè una sprupusizione enorme trà u caratteru modicu di u fenomenu di prununzia, è e scunvinienze maiore di a scrittura fonetica.
Bisogna a ramintassi chì i rapporti trà i funemi è a grafia sò affari di cunvenzioni. Per di a lingua, è ancu per a so cridibilità, si pò è si deve cunvene chì " ii " è " gli " hanu una prununzia ind i parlà di u Nordu, è un’altra in quelli di u Meziornu.
Per esempiu, in tutta a Corsica si scrive Calvi, prununziatu " Calbi ", ind u Nordu ; in listessu modu si deve scrive " Cavallu , Fica Niella, " Ugliatrellu ", prununziati " Cavaddu ", " Fica Niedda ", " uddastreddu " ind u Meziornu.
Ci resta à fà una terza rimarca. Questa cuncerna l’impiecu di e cambiarine debbule trà duie vucali à l’interiore d’una parolla.
Pigliemu l’esempiu di " v ". Ind issa pusizione, vene guasi à cancelassa. Diventa una meza cunsunante, è, dunque, si sente puchissimu in Suvale, Suvartu, Suvara, ecc.
Ma si deve cunsirvà ind a scrittura. Sò da righjittà e forme " suale ", " suartu ", " suara ", ecc (per furtuna, u " v " ci hè ristatu in Suveria !).
D’altronde, s’ellu si caccessi stu " v ", ci vularia à cacciallu dinò à l’iniziu d’una parolla, quand’ellu hè in pusizione debbule : per esse logicu, ci vularia à scrive " U Ignale " per " U Vignale ", o " E Ille ", per " E Ville ".
A logica di a nostra lingua hè una bussula sempre affidabbile.

 

NOMI CUN l’ARTICULU.

L’usu corsu hè bellu chjaru : ci sò trè casi ind i quali un nome di locu cumporta l’articulu ditirminativu.
U primu casu hè quellu di i toponimi chì venenu da un nome cumunu : hè chjaru è logicu.
L’articulu ditirmina specificamente u nome, e li dà u so senzu pienu. Quandu omu vede, nant’à un scrittoghju, " Canavaghja ", " Presa ", o " Rimessa ", ùn si rapprisenta micca e cose cume s’elle fussi scrittu A Canavaghja, A Presa, A Rimessa. E s’ellu si leghje " Pinello " (o puru " Pinnellu "), ùn li vene micca subbitu l’idea di dumandassi perchè un locu machjosu hè statu chjamatu U Pinnellu : di sicuru, bisogna à riflette per rializà ch’istu locu, tempi fà, era marcatu da un arburettu tagliatu à pinza, in forma di pinnellu, per significà l’interdizione di lasciacci passa u bistiame.
Senza l’articulu, u nome d’ista categoria perde u so putere d’evucazione. Diventa n’importa chè, è si trova spostu à tutte e sfurmazioni. Privu d’articulu, I Cotuli, in Merusaglia, in Spuncatu, hè divintatu " Codole " (cun " d ", chì trà duie vucali, si duvaria cancellà). In Spuncatu, a matra si chjama avà " Barrage de Codole ".
U Ponte à A Leccia (ponte custruitu ind un locu chì si chjamava A Leccia), hà persu i so dui articuli, è, mozzu ch’ellu era, s’hà chjappu un trattinu chì, in corsu, ùn pò avè nè funzione, nè significatu.
Ne vengu à u secondu casu, quellu di i nomi furmati cù un suffissu d’appartinenza. I suffissi d’issa categoria sò i listessi chè quelli chì ghjovanu per disignà l’abbitanti d’un locu.

. acciu, quand’ellu ùn hè pighjurativu ;
. incu ;
. ascu ;
. aghju è anu, più raramente.

U nome affettatu da unu d’issi suffissi pò esse quellu d’una persona o d’una famiglia. L’Ursunaghja in Veru, E Petrunacce ind A Petra Curbara, A Muzzicunaccia, in Conca, ecc.
Pò esse quellu d’una cumunità paisana o pievana, cume U Valerustincu in Aleria, o quellu d’una instituzione, d’una funzione, d’un titulu : I Ghjesgiali in Aiti, I Vassalacci in Bastelica, A Piuvanaccia in Cervioni (quest’ultimu issendu statu signalatu, frà altri, da Anton Dumenicu Monti, ind u so libru " Toponymes du Campulori ").
Hè rimarchevule ch’ellu sia cunsirvatu l’articulu ind isti nomi. Hè rimarchevule, chì l’origine hè divintata suvente oscura, è chì u significatu hè guasi sempre isciutu di mente.
E, quandu u nome hè statu sfurmatu, sè omu u ritrova, u ritrova spessu cun l’articulu : E Lupertacce (pruprietà d’un certu Lupertu), A Lupulasca, pruprietà d’un certu Lupu (nome midievale spentu attualmente.
U terzu casu hè un casu vicinu : quellu di l’antroponimi, nomi d’una persona o d’una famiglia, ma senza suffissu. Ancu quessi piglianu l’articulu, è l’hanu cunsirvatu : I Ghjacumoni, I Martini in Santa Maria è Fica Niella, I Saldducci in Lumiu, ecc.

 

NOMI FURMATI CUN DUIE PAROLLE APPICCIATE

D’una manera generale, sè duie parolle s’appiccianu per furmà un nome, a prima d’iste parolle finisce in " i ".

Avemu quì trè casi :
Quellu di dui nomi appicciati cume in capimaghja, o in capilocu ;
Quellu d’un verbu è di u so cumplementu direttu, cume in rompidighjunu ;
Quellu, in fine, d’un nome è d’un aghjettivu qualificativu, cume in coditremula, o in capifalu.

Isti trè casi si ritrovanu in toponimia.
U primu ùn pone nisun prublema di scrittura : tuttu u mondu accetta l’appicciu in Pedicroce, in Pedicorti, in pedipartinu, ecc, cunsirvatu da l’amministrazione in Piedicroce, Piedicorte, ecc.
U secondu casu hè assai più raru : per esempiu, l’Accendipippa, trà Ponte Novu è barchetta (scrittu l’accendipippa !).
U terzu casu, quellu di u nome è di l’aghgjettivu appicciati, merita riflissione.

Bisogna à riferiscesi à l’usu generale, è dunque à ricunnosce chì u nome furmatu d’ista manera hà un significatu differente di quellu ch’avarianu i dui termini spiccati.
Un’ si pò cunfonde a capinera è un capu neru, a coditremula è una coda tremula, una capellibionda è un capellu biondu
In toponimia, si face a listessa cunstatazione.
Capicorsu ùn hè micca " u capu corsu " : hè tutta una regione naturale. E, sè i portivichjacci dicenu Portivechju, è micca " Portu Vechju ", ùn si pò vede custì una particularità lucale di a prununzia, mà una forma schiettamente corsa. Un’ s’agisce micca d’un " portu vechju ", da oppone à un " portu novu ", cume in Bastia, mà d’una pieve è d’una lucalità cun tutti i so paisoli.
Rispettu à a logica di a lingua, si deve dunque scrive Portivechju è Capicorsu.

 

U NOME E L’AGHJETTIVU SPICCATI.

I toponimi custituiti da un nome cumunu è da un aghjettivu chì u qualifichjeghja, sò assai numerosi : A Casa Nova, E Casa Vechje, A Stoppia Nova, U Pratu Tondu, U Campu Rosu, A Funtana Secca, ecc.
Tutti sti toponimi cumportanu l’articulu ditirminativu, cume ella hè di regula davant’à u nome cumunu.
Hè bella chjara ch’elli ùn si ponu scrive ind una sola parolla, cume ind u casu di Pedicroce, di Pedipartinu, di Capicorsu, o di Portivechju : quì, u nome ùn finisce micca in " i ".
Hà una desinenza propria, chì marca u generu è u numeru, è l’aghjettivu s’accorda cun ellu.
Eppuru, e dinuminazioni officiale sò guasi sempre scritte ind una sola parolla, è senza l’articulu. U peghju hè ch’issa forma, nata da l’ignuranza è da un certu disprezzu, diventa, à pocu à pocu, un mudelu per i Corsi : l’usu amministrativu francese rode l’usi nustrali.
Avale, Ponte Novu, s’ellu si scrive sempre in duie parolle, hà persu l’articulu, è Casamozza, chì ùn pò esse chè A Casa Mozza, hà pigliatu, per sempre, a mala via.

 

APPENDICE :
NOMI DI CUMUNE FURMATI CUN QUELLU DI DUI PAESI.

Custì dinò si perde l’usu corsu. A scrittura officiale d’isti nomi cumporta un trattinu. Mà, sè no’ ci vulemu mette in regula cun l’usu nustrele, ùn basta micca di suprime u trattinu, chì tandu, avemu dui nomi senza ligame logicu trad elli : " Carchetu Brusticu ", " Poghju Mezana ", " Olmi Cappella ", ecc.
Bisogna à ramintassi chì l’usu corsu ci mette una coordinazione postu ch’elli ci sò dui paesi accupiati : Carchetu è Brusticu, Poghju è Mezana, Olmi è Cappella, Santa Maria è Fica Niella, Cuttoli è Curtichjati, Grussettu è Prugna, ecc.

L’articulu s’ellu esiste ind u nome d’un paese, sparisce in uellu di a cumuna, per ùn allungallu. Si dice :

 

PER UNA TOPONIMIA OFFICIALE CUNFORMA A L’USU CORSU.

Ne vengu avale à l’idea di ristabilisce, o piuttostu di stabbilisce, l’usu corsu in la toponimia officiale. Sarà, in qualchì modu, a me’ cunclusione, chì u pensamentu deve riturnà à l’azzione, da ùn cascà ind u fossu di i discorsi vani.
U contu di ciò chì hè statu rializatu hè prestu fattu.
U 6 di ferraghju di l’86, avia fattu adduprà, da l’Assemblea di Corsica, un amendamentu à u bilanciu regiunale, per pudè pacà e spese di a ricerca sopra piazza, è ancu quelle di u cambiamentu di scrittoghji.
Un’ s’hè fattu tante cose, per ùn dì nunda : soldi sparti, senza risultatu.
Ma l’idea hè nanta officialmente, è per avà, ci vole à esse vigilante.
Secondu a lege, a decizione appartene à e municipalità. Mà, ind u statu attuale di a cunnuscenza è di a pratica, parechji merri risicheghjanu d’esse imbarrazzati, sia per ritruvà a forma autentica di i so toponimi, sia per l’ortografia d’isti nomi.
Pensu per esempiu à u scrittoghju " Cità di Borgu ", chì hà rimpiazzatu " Ville de Borgo ".
Frà quelli chì hanu decisu di fà u cambiamentu, puru frà i paisani, nimu s’hè arrizzatu per dì : " Aiò, hè bella semplice : u nome veru hè " U Borgu "
Per disgrazia, i merri ùn hanu micca ricivutu a cunnuscenza in listessu tempu chè a sciarpa è u sigillu. Hanu bisognu d’esse aiutati, guidati, assistati. E quelli chì sò incaricati, afficialmente, di falla, devenu cunnosce perfettamente l’usu corsu. Ma certi ne sò, in altu livellu, à dumandassi s’ellu ci vile à scrive " Venaco " o " Venacu "… intantu chì d’altri richjuleghjanu… U ristabbilimentu di l’usu nustrale chere riflissione, cunnuscenza è fede.

Avemu bisognu di missiunarii.