VIGNA È VINU NUSTRALE
Lammore di u calzu
Un travagliu di : 
  PETRU CASANOVA di a CASANOVA DI VENACU 
Per lADECEC. 1993.
E parolle chì portanu a stelluletta (*)
	Si ritrovanu in u lessicu  di Petru CASANOVA ;
	« A vigna è u vinu » ;
	Lessicu corsu francese.
A Corsica, isula di u Mediterraniu  ùn sincalca mai abbastanza 
   porta in ella cumè tutte lisule, una certa prupensione à serbà mendi è vita 
  è intrattene a memoria, sinchè ferma fiatu à chì ci pate.
	Ista custante sociologica, a ritruvemu in ciò chì funu vigne è uvizzi* nustrali 
	cù e duie antiche manere di provignà* in usu sinu à u mezu di u seculu scorsu.
	-   A vigna à pargulitu* o calzi alti à furcali, impalanciti in 
	frascali, lavemu cunnusciuta ancu in paese : pargule* innalburate duve, 
	per cogliene e caspe, bisugnava esse pichjerini.
	-   A vigna à calzi mozzi, detta à a greca, chì ghjera lanticu 
	vignetu* di e nostre custere scalinate in piantate assulicciate ; vigna 
	di e mezanie è fiuminali in zeppe file di cuppuluti calzi. E biacche*, quasi 
	à par di terra, ne pigliavanu u calore quandu luva venia in cera, lammore* 
	cullendu in forza da terra à caspa.
	Un ci scurdemu chì a vigna nustrale era « sottu circulu », 
	vene à dì prutetta da u bestiame. Ciò chì ùn impedia certi usi strani cumè 
	quellu di u « pasculu à magnera », accurdatu à u sciuccaghju 
	cumunale per pasce misticciu o farraghjina è
 vigna . Vigna ? capre in 
	vigna, avete intesu !
 Queste, à vite* scozzule, di vaghjime, scurrianu 
	à mezi calzi. E capre putavanu* à denti asciutti !
 è a vigna ùn patia ; 
	megliu, prufittava di u so razzichime è luva più grumbulata rinfurzava luvizzatu* ; 
	ciò chì ùn sburgiardava u dettu : « a vigna volpate ».
	In quantu à mè, istu travagliolu, catellu di memoria senza pretensione storica 
	o litteraria, mi hà scunvintu chì u vignetu* nustrale, cù mezi novi, hà tuttu 
	per rinasce.
	Mi sò dinò avvistu chì i nostri vechji beichjavanu* senza empiene troppu lotre*, 
	è chì u vinu, sola beienda* cantata, era leia damicizia più chè viziu di 
	gola.
	Si pò dì chì ogni Corsu avia à Baccu in pettu, siasi per Carnavà, vanghigliacciu, 
	aiuta, festa è ancu cunfortu.
	Cù u vinu, sempre si trincava è si cantava di sanu è bellu amore.
Pè u vignaghjolu, lannu principia, di leghjittima calenda, cù 
  u sonnu inguernescu di e vite*. Tandu, pè i chjassi, falanu da i paesi, schere 
  di zappaghjoli, forca à larmone, ricullendune à u scapulà di u sole. Solu, 
  vignaghjolu è insetadori* fermanu in capanna, sunnuttendusi etime sane.
	Passate e rume farraghjine, zappera* è putera* compie, a vigna si disceta 
	è entre in suchju*. U lentu ripigliu veranincu ne scaturisce cù a sburraghjine* 
	di e putatoghje* ; u vignaghjolu, in attesa di i primi cacci, teme timpacci 
	è ghjeli sterpadori, da u mezu aprile à maghju, quandu a vigna vene in fiurimmi. 
	Tamanta disgrazia, sì lintristime* chjappa u fiore chì ortisce, o incrispisce 
	i grombuli*, sicchenduli in pallini.
	Eccuti chì affacca ghjungnu. I grombuli* piglianu panza : ghjè laccaspamentu*.
	Secondu luvizzu è u lucale*, a vigna pampanuta* entre in cova.
	Venuti i sulleoni, luva svolta è entre in cera o maturazione*. Po, u mese 
	daostu essendu scorsu, u vignaghjolu aspetta « i trè fratelli » 
	di a sperata divizia : a piuviscata, u sciorru, u sole sittembrinu. Istu 
	mese, spessu traditore, pò scatinà u scumpientu di limparevule grandinata*, 
	causa di u fracicume di luva. Istu merzume, seelu hè di pocu frazu, hà u 
	stranu meritu di rinfurzà u melosu di luva, fendune calà lasprezza* di u 
	vinu : ghjè ciò chì dava à i vini di e mezanie u so sputicu savore*.
	In fin di contu, u vignaghjolu, sellu ùn risparmia trattere, teme sempre 
	u peghju : a grandina* chì sbremba è tazza pianta è frutta ; scumpientu !
	Dopu e tante è stantose faccende di a cultivazione  si ne derà ampia spiegazione 
	più in dà  è sì tuttu hè scorsu à u megliu, u vignaghjolu allestisce stuviglii 
	è palmentile*.
	U ghjornu tantu aspettatu ghjunghje : a vindimmiera !
	Secondu lannata è u lucale*, primaticcie o trigaticcie, e vindemmie sò ghjorni 
	mesti o faticosi pè u vignaghjolu, allegria pè a ghjente daiutu, festone 
	pè u zitellame.
	Luva hè fragnata o turchjata sopra à locu si u vignetu* hè pruvistu di palmentu* 
	è cantina*, trascinata à somme utrine tempu calpighjata o cullata nentru cascie 
	à u paese si a carraghja passa arrente à a vigna.
	In tinazzione o palmentu*, u mostu* rappieghja* ; u dolce di u suchju* 
	entre in cuntattu cù buchje è caspacciule è luva fragna si mette à bolle. 
	U mostu* maciarbu face u cappellu : caspacciule è buchje collanu à gallu, 
	è si devenu impentà*, mantenendune u cappellu sottu suchju*. Lintavulatura 
	hè stivata cù travetti liccini pisii è ancu petraculi.
	Quandomu ghjudicheghja chì u bullore calieghja, si forca stacchendu a vinacci* 
	da u mostu*. A tempi antichi si tuppinava a cannella*, u tinazzone o u plamentu*, 
	si dicia avvinà*. U mostu* coltu indè u cisterminu era messu in botte vinaghja 
	à cupone apertu ; a vinaccia* assuppata (bella asciutta) era lampata 
	in botte vinacciaghja* per esse prestu lambiccata*. Sì, per mancanza di lambiccu*, 
	si devia trigà à stillà, si mettia a vinaccia indè tinazzioni cuprendula 
	di rena. Quandu u vignetu* era dimpurtanza, a vinaccia* era turchjata in 
	palmentile*, u vinu di torchju era messu da cantu in botte sgranficata cù 
	a sgorbinella per esse imbulighjatu à u vinu di sgottu : era a mischjera.
	I vignaghjoli di precoghji* facianu dui vini ; quellu di suchju* schjettu 
	è quellu di torchju*. In pratica, for di certi vini scelti, cumè u muscatellu, 
	si facia limbulighjime pè u spachju.
	Rivenendu à u mostu* imbuttatu* à cupone apertu, cumellu si hè spiegatu, 
	questu rappieghja* di cuntinuu da ottu à dedeci ghjorni secondu parechji criterii 
	cumè u dolce, a timperatura, luvizzi*, ecc.
	U vinaghjolu*, sempre in cura, assaghja, stuva sì u bullore calieghja è, infine, 
	à vinu rappu*, tira à cannellu altu aduprendu ancu lavvinaghjola*. Ellu ùn 
	risparmia mutere* è avvinera, sinchì a spoglia* ùn sia compia è u vinu chjarettu.
	U vinu maturu* hè messu in botte vinaghja porgula, in bona cantina*, siasi 
	da 12 à 14 gradi di timperatura. U vinu entre in leva, è e botti capunate 
	à a lena per chì a ribbitura si faccia comuda. U vinu cuntinuvendu à spuglassi, 
	u turbidume sparisce è a feccia affonda ; u vinu novu hè fattu, è si 
	pò tastichjà.
	U vignaghjolu di tempi fà, passatu San Martinu, mettia a spicula* à a botte 
	senza però intazzalla. Allungava ancu a pruvista fendu vinellu o vinetta* 
	per usu casanu. A pruvistola di vinu era scumpartuta in caratelli o botti 
	mezanette serbate per ghjorni daiuta o di fracibò*.
	I vignaghjoli di vignoni o precoghji* avianu pretiche più perfezziunate. I 
	so palmenti* più assestati*. Un ci mancava nè stuvigliame*, nè torchju* ; 
	per certi pruprietarioni ci eranu mezi è aiuta. Facianu a bulighjera pè u 
	spachju, mischjendu u chjarettu cù u vinu turchjatu più tintu (culuritu).
	Istu imbulighjime hè arte. Ciaschi vignaghjolu hà a so manera, u so secretu, 
	u so allevu, fermendune sempre à u sputicu caratteru di a cuntrata, cumellu 
	dice u dettu : « A manera arrangia, lavizzu cummanda ».
	U vinu spugliatu* o culatu à chjarata hè unatra volta bulighjatu cù vinu 
	daltri pezzi di u vignetu*. E per lultimu si avvina in botte mezana, detta 
	burdelese, sugigliata* à cupone strintu incenneratu*. Ista manera di prucede 
	si facia in i vignoni curtinesi spessu scumpartuti in parechji pezzi staccati.
	A leva* compia, u vinu ùn muta più. Serbatu in cantina* asciutta è fresca, 
	da 10 à 12 gradi, si leca invechjà, prontu per spachju o cunsummu.
	« A vigna ùn pensa chè à fà uva
 più hà suchju* è più fà vinu » ; 
	u vignaghjolu ùn si scurdava di u dettu. Da tempi landani, ùn si provignava* 
	fondi à terriccione chì davanu calzi castagnini carchi cumè zumpinaghji* 
	duva acquazzina languidogna : ùn si piantava pantaniccie, chì davanu 
	caspe grumbulute, ma vinu asprignu* mai troppu*, ma si fussava per biate assulanate 
	di mezanie, custere è sulariccie, scassendune* è cunciendune strasurdinarie 
	ripate donde ancu oghje ne fermanu vistighe.
	Lantenati si tenianu à uvizzi* nustrali adatti à lesigenze climtiche cumè 
	à u terrenu di a cuntrata. Uvizzi* di seculare adopru, pratiche demperiche 
	prove, trattere à prupiziu, putere* assennate, facianu un inseme ghjudiziosu, 
	si dicerebbi oghje « prufessiunale ».
	Quì, cumè in tante altre faccende, u vignaghjolu avia i so ricurdaghjoli 
	fatti di detti, motti è pruverbii. Si ne darà più in dà u listinu. Esempii : 
	« A vigna deve pate »
 pate ? soffre ; avè fame 
	è sete, ma non troppu ; terra asciutta è calzu* liberu (sanu)
 cusì si 
	dicia.
	Debulezze ? Ci eranu ancu elle ! A principale, si deve ricunnoscela, 
	era u stuvigliame* ; benchè pulitu è ripulitu, i mezi ùn permettianu 
	compre nove ; botti è tinazzi*, deternu adopru, purtavanu in sè i più 
	nucivi vizii di cuntaminazione.
	A vigna, ghjuvellu di lanticu circulu, ne ferma oghjeghjornu lultimu puntellu 
	di ciò chì si chjamava u « terzettu di u scampu » : 
	granu, olivu è vigna.
Anticamente, a vigna corsa, quandella ùn era in pargulitu*, 
  impalancita o in innalburata, si piantava à fossi. I maglioli* (vite*) eranu 
  di piante dirette, vale à dì senza insitera ; è i calzi si crescianu curbaghjinendu 
  a biacca* chì venia in parte interrata in u fossu. Si dicia curbaghjà o curbaghjinà 
  a vigna. Per issu modu di piantazione si sceglia a biacca* a più in forza, laltre 
  vite* essendu putate*. I capizzoni (putatoghje* vechje o secche) eranu scapati. 
  In lultimi anni di u seculu scorsu, u filossera, sterpadore di vigne, ubligò 
  à abandunà istu modu anticu di piantazione.
	I varii uvizzi*, detti vanitosamente corsi, o nustrali, eranu i seguenti : 
	sciaccherellu, biancone, ruguglione, muscatellu, tintaia, ghjenuvisella, ciaccarella, 
	zumpina*, è molti altri nomi, secondu i rughjoni.
	A vignulella, attempu à a suminata, lurtaghja, u castagnetu è lolivu, parolle 
	quasi religiose, riprisentavanu anticamente, in i nostri paisoli, cura, sustanza, 
	preocupazioni è speranze di e nostre famiglie, più ricche chè misere di figlioli, 
	è tutti in tondu à a ziglia, ochji è orechje à i barbibianchi.
	Ogni famiglia, di cumuna regula, avia i so pochi calzi versu i fiuminali, 
	è ùn li si scurdava palera*, manghjinchera*, stallunera*, ognuna à a so stagione.
	Li si dava ancu, ogni trè o quattru anni, un chjuchjulu di sugu* à u pede. 
	I pastori eranu numerosi, è u sugu* gratisi. Malatie ùn ne curria ; appuntu 
	u cinnerone chomu alluntanava cù una suffiata di zolfanu* giallu.
	U tantu disgrazievule è dannosu filossera, si calò in e nostre sulie di fiuminali 
	è tepide mezanie, suminenduci u tutale sterpamentu.
	Mancu un calzu* nustrale si ne francòè, per parechji anni, e botti di e nostre 
	cantine paisane pobbenu cantà u ratachjone in tempu pasquale, è allenà i so 
	chjarchji da lasciuttura.
	Qualchì poche famigliole, vulinterose è ricche di bracci bastenti, pobbenu 
	dassi à u scassu*, travagliu longu è penibile. Qualchì altre, più avantaghjate 
	di terreni adatti è commudi, attempu à mezi finanzarii, fecenu vene da lItalia 
	squadre di operai, zappaghjoli, detti Lucchesi, abili à galgione grossu è 
	vanga lucchisina, per scassà* più spaziose stese. Per certi sgiò di i nostri 
	paesi, è ancu per daltri, e miraculose esprupriazioni publiche pè u scopu 
	di a strada ferrata, fubbenu à prupiziu impiegate à scassi* è piantate à ripe 
	(fr. cultures en terrasses) di vigne nove.
	Si aduttò subitu a piantazione in maglioli* detti americani di nome universalmente 
	cunnisciuti : ruparia, rupertris, cordifoglia. Issa piantazione si fece 
	à fossa o à palettu* in certi lucali, è à scassu* in altrò. Ma si osservò 
	una distanza regulare, è in linaa, da permette, magaru in stese, u lavoru 
	cù muli è arati ; u gaglione à forca cuntinuvendu desse u solu praticatu 
	pè e zappere di e vigne di a maiò parte di i paisani.
Linsetera si face à i primi tempi cù luvizzi* nustrali soprà 
  quì numinati, poi, secondu i lucali, è e scelte di i pruprietarii, si aduttonu 
  qualità impurtaticcie : malvasia, altri muscati (bianchi è neri), uva fravula, 
  alicante, aramone, barbirossa, vinaghja, alleaticu, pampanacciu, è tanti altri, 
  frà i quali u grossu muscatu dettu di tavula, piuttostu bona da frutta (fr. 
  dessert), da mette in ratafia*, è da fanne cummerciu in uva.
	Linsetera  siasi un annu dopu, o dui pè i maglioli* unancu rubusti  si 
	fece in dui modi : à linglese è à cugnolu. Ma istu ultimu modu vince, 
	perchè a presa era più sicura è a bullitura trà mancu è salvaticu  nome disprezzante 
	di u magliolu* americanu  menu sfurcativa.
	Linseti* devianu esse palati*, lannu dopu, scalzati delicatamente, nettati 
	di e talle* salvatiche, è sbarbulati à duvere.
Putendu* i calzi, si lascianu longhe vette, per cunservalle dopu 
  in a rena, duvizzi* à gustu di u padrone, destinate à linsitera ; queste 
  chjamate insitaghjole, una volta tagliate à misuru, si impiegavanu à pezzetti 
  di dui ochji.
	Linseti* eranu, u primu annu, lasciati à una sola putatoghja*. Di regula, 
	cù dui ochji* à curona (dui ochji* debuli suttani). Lanni venendu, si crescianu 
	e putatoghje* secondu a forza di u calzu*. A putatoghja* vechja, chjamata 
	capizzone, era tagliata à orlu di u seccu (fr. bois mort). Lochji* di e putatoghje*, 
	chì à u veranu danu e biacche* o cacciatura di a vigna, devianu esse dispoti 
	per chì, cumellu si dicia, u calzu* avissi a forma di un trepede à anche 
	in laria.
	Certe piante, in terra forte o fertile, è secondu e qualità, accettavanu sinu 
	à cinque, sei, è più putatoghje*, senza chì u calzu* ne fussi addebulitu. 
	Aghju pussutu vede, in i me tempi  babbone è babbimu eranu vignaghjoli  
	certi calzi di sciaccarellu, in a vigna di i Costini, sinu à ottu putatoghje*, 
	è sumiglià à certe pecurelle, cù dece chilò è più duva, intricciata da ùn 
	pudè scopre i piccioli, è cagiunà, vindimmiendu, una suminata di grombuli.
E vigne di a Sarra venachese eranu, attempu di i me vechji, tutte 
  zappate à bracciu domu. Si zappava di forca o di gaglione. Lomi in ghjurnata*, 
  o in operata* daiutu, falavanu in squadra da u paese, è da u spechjà di u ghjornu 
  à a scapulera di u sole ùn arrestavanu chè u tempu di mettesi un buccone di 
  pane è di casgiu è cipolla sottu à i denti. Indè noi, a spesa di una vigna 
  si cuntava in ghjurnate* sottu intesu i ghjorni di zappera* di un ghjurnatante.
	In i vignoni, si travagliava di forca (o furcone) legera, ciò chì laratu 
	avia lasciatu vicinu à i calzi, nettenduli hè di cultella, tagliendu e barbacciule* 
	è cacciendu a buchja vechjarina chì ritene insetti nucivi : è, à casu, 
	addirizzendu quella pianta, venuta torta a disgrazia, cù un muzzellu* o un 
	palucciu, è ancu una tolla messa à u pede, denduli una calcagnata per stringhjela. 
	Ista faccenda, zappera* o lavoru, avia nome di scalzera.
	Laratu, arnese dimpurtazione, à usu pè e vigne, hè dorechja nesca. In primu, 
	si insolca à mezu à e file, solcu* contru solcu*, andendu à scalzà e piante 
	u più vicinu chomu pò, franchendusi però e sfurcature o altri sguasti.
Si dice, vulgarmente « dalli a terra » passendu ista seconda volta laratu, dorechja volta versu a pianta, azzullendu bè, in tal modu, e file scalzate nanzu. In e piantazioni di lucali difficili indè limpiantu, sia in scorni non regulari, troppu teppa, ripe, ripottule ecc., si zappa o si vanga à paru, è cù bona cura.
Cunvene à palà* a vigna tantu chella hè giovana  da quattru à cinque anni in ghjò  per cunservà in bona è equilibrata pusizione i calzi. Questi, alzendu à ogni tagliu e so putatoghje*, e caspe di luva ùn toccanu più in terra per guastassi. E poi, i calzi andendu via via rinfurzendusi, si teme menu u ventu è u pesu di a racolta, per chelli ùn pendinu è avè dannu.
Si mondanu i calzi di e so cacciature sopra à u legnu, for di e putatoghje*. Hè bona, in vigna giovana, dallacià* e biacche* (o talle*) nove, perchè sforcanu falcilmente, dannifichendu cusì a racolta, è e putatoghje* di lannu seguente. In istu travagliu, ùn si lascia mai biacche* doppie, si caccia sempre a talla* a più debule Istu doppiu travagliu hè a stallunera.
Lannate piuviscose o fumicciose o nebbiose, magaru nanzu à San Ghjuvanni, arreganu e malatie : cinnerone, infrussu* neru (black-rot), infrussu* biancu (mildiou). Si dà, cù lannate pessime duie è più mani* di prudutti à basa di ramu (vitriolu*) strutti cù a latta o calcina spenta ciò chì dà lacqua celesta. Questa, fatta in tinazzioni, era data in speruginime cù un mazzulu di scopa fiminile o, di più recente, cù pompe à mannu. Oghje, ci sò e pulverette chimiche è i pulverizatori meccanichi. Ma u vignaghjolu corsu, à lalbore, feghja a marina, sente u tempu chì ferà è tratta à u minimu frazu. Ghjudiziu è sennu sadopranu nò ?
Pè u cinnerone, u zolfanu* giallu hè ricunnusciutu infallibile. Si ne impulvereghja direttamente luva per mezu di suffietti o cannelli à lore di sulana. Ma, in tardivu, quandu luva hè digià granata, mischjà u zolfanu* di fulighjina o daltra polvera nucente, o sia cennerà per evità a brusgiatura di u sole detta a stacchetta*.
Zappatura* superficiale, utilissima, contru à lerba chì sò nucive è favurizeghjanu, cù a guazza, e malatie. In tempi, di pioggie scarse, « una maghjincatura* vale una tempera », porga luva è a face ingrussà.
In e vigne in forza è non palate, e pampane* allunghendu troppu, nucendu à lappiombu di e piante cariche, toglienu aria è luce utile, è incummudeghjanu u passaghju in e file, in primu per lultimi travagli, poi pè a vindemmia. Allora si spuntanu i calzi, una è ancu duie volte. Si a vigna hà troppu pampane* si caccianu per chì luva abbia sole per maturà*. A spampanera, cumè a stornavignera*, si face più severa si luva triga à maturà* (annata in ritardu).
I pruprietarii chì anu mezi è pussibilità pratiche di sugà e so vigne ogni trè o quattru anni, ci trovanu sempre u so contu.
Solu e biacche* di lannu portanu frutta. Da custì si ritene 
  chì tutta triscia* chì hà fruttificatu ùn dà più uva.
	A putera* hà per scopu di distribuì à a megliu a forza è a frutta di u calzu 
	è dallentà linvechjume di u ceppu* per seguita di una spiccia stinzata di 
	e biacche* fruttifere.
	U putadore ùn si scorda di duie regule maiò : a prima hè di sempre avvicinà 
	ogni putatoghja* da u furcone di u calzu o di u triscione* di u frascatu* ; 
	a seconda hè di rimpiazzà a biacca chì hà fruttificatu.
	Si chjamanu ghjentile e ghjemme* e più uvaghje di a biacca. Secondu unaltra 
	regule, cunnusciuta da u vignaghjolu, lochji* di mezu dogni biacca, sò i 
	più ghjentili : per ciò, si capisce a pratica di a spuntera* per rinfurzà, 
	abbiucculà o accaspà* luva.
	I cacci di e talle* sò tutti infruttiferi ; per ciò hè di bona cundotta 
	di stallunà a vigna.
	Di i numerosi ochji* di u cracagnolu, unu solu hè fertile. Si per disgrazia 
	una grandinata sterpa u vignetu, questu si disceta è e cacciate* salvanu u 
	calzu. Issu ochju* hè chjamatu testimone.
	I cacci di a cima di i stornavigna* ponu dà qualchì sopravigna* o grovogiuli 
	chì triganu à piglià cera è maturà. A tempi, si cuglianu isti cianciafugliuli 
	per cuncià* u mostu. Si vede torna quì chì a spuntera* era pratica à ghjuvore.
Ceppu* di vite* pargula*, zernacu, u calzu* di e centu putatoghje* 
  si trova à lentre di e gole di u Tavignanu. Ci si ghjunghje partendu da a culletta 
  di a furtalezza, pigliendu u chjassu chì colla à diritta di u fiume. A u locu 
  dettu Ficaghjola (1), vicinu à a funtana di lAcqua Tignese, si vede una vechja 
  pozza è u so uchjanile* à pedi di un monte. U calzu*, si trova arrente à scogliu. 
  Ellu pichja nantu à a tozza cuprendula cù i so frascali.
	A u principiu di issu seculu, in le sponde di issi lochi ci fù un tarramotu 
	(2) chì si parò e ripate di a vigna pargula*, ùn lascienduci chè u scogliu. 
	Solu issu calzu* a si francò.
	E vite* nantu à monte è petra dusu tempi fà, quandu u lucale* ci si prestava 
	(3). Isti parguli si guarantianu cusì da i denti capruni, è da linfrussi. 
	luva maturava* in primaticciu è appassia bè.
	U mio cuginu Ghjaseppu, di istu famosu calzu*, ne avia a cura sinu à lanni 
	di u settanta. Tantu, sempre in forza, u ceppu* pargulu era un vede : 
	circa centucinquanta putatoghje* chì davanu una soma* di mostu*, siasi dui 
	otri* di quaranta litri ciascunu.
	U ceppu* era cunnusciutu in tuttu u circondu ; ne ferma, ancu oghje, 
	u ricorsu in Corti. Ma eccin sempre ricurdanciuli, è sippuru sinu à quandu ?
1. A vignola era quella di u ben di Zù Niculinu Ferracci, accantu 
  à quella di u ben di Ghjaseppu Baldacci, u babbu di u ben di Santu u panatteru.
  2. In Corti si chjama terramotu un sbolleru di fanga chì si para un pendiu di 
  terrenu. Sin. « Pullidrina », « frana » in talianu (fr. 
  glissement de terrain), in seguita à forti acquazzoni.
  3. Sinu à mezu seculu scorsu, si pudianu vede isti parguli nantu à monti à u 
  stazzu di Zù fabiani, dettu Musulinu (u ziu di Raziu Fabiani), sopra à a « ghjinghetta » 
  à u ponte di u Vechju : stazzu tuttu di grote è spelunche sottu à monti.
Tempi allegri daiute fraterne, di bundanza, di canzone. Si prega 
  abunaccia per fa ricolta asciutta, senza guasti nè fracicume.
	Per tempu, u pruprietariu pulia u so palmentu* u so stuvigliame* :
	Bitto, tinazzi*, bugnoli (bigonzi al dilà), ponti, frantaghjola, cascette, 
	cufine, sopra à locu o in cantina* à u paese.
	U vignaghjolu chì avia un abiticulu, ossia una semplice capanna spaziosa sopra 
	à locu, si facia u so palmentu* : vasca murata è scialbata liscia in 
	calcina grassa o cimentu, allattata ogni annu, è di cuntenenza in raportu 
	à e ricolte.
	Un avendu alcun ricoveru o aggrondu, a ricolta duvia cullassi à u paese, 
	in varii modi, siasi in uva, siasi fragnata. Cumè stuvigliu di soma* si impeigavanu 
	lotri*.
	Un si pagava mai ghjurnate* à i vindimmiadori. Omi è donne venianu à aiutà 
	senza fassi precurà. Era lusu. E ancu oghje, istu usu si hè cunservatu pè 
	e poche vindemmie chì restanu in i nosri paesi.
	Ogni vindimmiadore pigliava a so fila, furbiciava cun precauzione e capse, 
	purgava queste à loccasione di i grombuli* guasti o secchi, è acculmava a 
	so cufina  questa era detta orezzinca è fatta di legnu castagninu sfilatu 
	 chellu andava à lampà siasi direttamente in a franghjaghjola, si questa 
	era sopra à locu, siasi in un stuvigliu più maiò : cascetta o curbone, 
	trascinatu à collu, o sopra à umbastiu di fera (sumere, mulu o cavallu), da 
	persona forte o adatta, sinu à u locu à prupiziu.
Quinci, trè modi si prisentavanu :
1.   Si u pruprietariu pussedia, sopra à locu, 
  abiticulu cù cantina*, ci era custì accumudata a franghjaghjola sopra à un tinazzu* 
  o direttamente nantu à u palmentu*. A franghjaghjola era à forma di trovula 
  allinguata davanti, è munita di un purtellinu tufunatu, duve sguttava u mostu*. 
  Luva essendu bella pesta di pedi da u franghjadore scalzu è sbamberittatu, 
  si cacciava u purtellinu, è tuttu falava à locu adattu. Ci era, à a franghjaghjola, 
  suvente lavvampu di vespe è vesponi chì facianu zerpità à ogni punghjitura 
  zitelli è maiò.
	2.   Si u pruprietariu ùn avia sopra 
	à locu chè un comudu c* stuvigli di vindemmia (franghjaghjola è tinazzu*) 
	a ricolta era trascinata via via à u paese da i mulateri, dentru à lotri*. 
	Si calculava chì ogni soma* di mostu* (di trè otri*) duvia dà una soma* di 
	vinu, sia ottanta litri. Altra ghjente, à u paese, imbuttata* à a ghjunta 
	di i mulatteri.
	3.   Ultimamente, magaru quandu a vigna 
	era à prussimità di u stradone, usava ancu di caricà tutta a vindemmia in 
	uva à un qualunque veiculu (carru o camione) munitu di cascioni ossia dincirate. 
	In istu modu, franghjera è imbuttera* si praticavanu dunque in a cantina* 
	di u paese.
Avemu indettatu quì sopra chì loperata* di a vindemmia era di gratisi. Solu eranu pagati i mulatteri.
Si servia à i vindemmiadori cena, cullazione è cineculu. In fine di racolta, u patrone si purtava sempre in casa una pruvistola duva scelta, allucata appesa in pende* (accoppiu di duie caspe) è una quantità di mostu* culatu, per fanne e mustose*, chì, tagliate in fette è bè custudite eranu u biscutame di tandu, per offresi cù un bon bichjeru di vinu, tuttocasioni, attempu à amandule, fichi secchi, noci è bonbucconi. Oghje, u biscutame di lussu, incartatu, frisgiatu è sempre prontu, hà rimpiazzatu  è cù costu  iste tante bone è naturale leccature di e nostre case.
Lepuca di e vindemmie, dipende da u fiore di a vigna. Si questu 
  hè primaticciu a vindemmia serà primaticcia, si u fiore triga, ne và listessu, 
  pè a vindemmia. Solu a qualità cumè a quantità di limpalmintata dipendenu 
  da u tempu.
	U vignaghjolu cunnuscia capu nanzu lepuca di e vindemmie. A calculava in 
	sita manera :
	U ghjornu chellu si accurgia chì a vigna entria in fiore  à u mese di ghjungu, 
	si sà !  ellu arburiava una crucetta azzinghendula à una fica o un persicu. 
	Da issu ghjornu, cuntava centu ghjorni per fissà a vindemmia.
1. Spurgulà, pulisce è ripulisce stuvigliame* è ardigni.
  2. Ammuglià à ghjuvore botti, tinazzi* è otri* à bisognu.
  3. Entre in vindimmiere quandu luva ùn hè nè maciarba nè tramatura, ma 
  però fighjà u tempu.
  4. Sentesi per laiuta, è coglie ogni acinellu.
  5. Fragnà o calpeghjà senza sfracellime, ma turchjà* è scapacciulà sellu 
  ci hè mezi.
  6. Curà u bullore cù primura, è per linda rappiera* mai intigne e caspacciule 
  in u mostu* rifermatu.
  7. Tirà u rappu* à cannellu altru, è smiscià* per travasà.
  8. Avvinà è fà spuglià sì tù voli sturbità.
  9. Schjarì, sellu si pò, solmente cù chjara dovu.
  10. Dà forza à u vinu indicanti (fr. à point) cù u conciu vinaghju.
  11. Mutà* è risimà*, chì « botte ùn vol cantà ».
  12. E si tù voli serbà, per dopu imbuttiglià, mai ùn ti scurdà di sempre 
  cupunà*, spizzicatamente, u manfanu* starzatu.
Mostu* è vinaccia* - in palmenti*, tinazzioni o grosse botti 
   messi à bolle, duvianu esse bulicati tutti i dui ghjorni, di modu chì a vinaccia, 
  cullendu sopra, duvia mischjassi per favurizà a fermentazione. Si dicia rappià*, 
  u vinu rappieghja*. U vinu era, di regula, è secondu luvizzi*, rappu* à lottu 
  o dece ghjorni.
	Per tirà u vinu si mettia una cannella* à i stuviglii. A cannella*, munita 
	duna spigula (o sticciola*), era fatta dun ghjambone di sambucu viutatu 
	di u so merollu. Si impiegava di preferenza à i « rubinetti » 
	impurtaticci, per pudè, duna mazzetta, sgurgà* quandu qualchì buchja o altru 
	impedianu ognitantu u regulare scolu.
	U grossu stuvigliame* (botti), acciò di pudè caccià a vinaccia* commudamente, 
	era munitu, in più di lapertura suprana per imbuttà*, chjamata cupone (o 
	cuccone, o manfaru*) dun purtellinu dettu usciolu* (da usciu) chì, per bè 
	sucillà u struvigliu si tirava da nentru à fora, avvitendulu per mezu di una 
	grossa vita à un traversinu appuntatu à e dove da parte à laltra. Sì mai 
	si prudicia una finghjitura, si mettia à laghjunte è à u ghjargale, masticciu* 
	fattu di sevu (grassu) vaccinu à mischju di terra rossa è roba velenosa per 
	alluntanà i topi.
	Istu primu vinu tiratu, si mette in botti mezane o « burdelesi », 
	poi serà levatu (mutatu*) una seconda volta nanzu à u cunsumu o à a vendita.
	A vinaccia*, cunservata in tinazzi*, a altru, à lascosu di laria per ùn 
	inacidì, serà destinata à fà lacquavita*.
	Per mè sò ricordi di pensà à quelle cantine di u me paese dopu à u San Martinu ; 
	una intuschendu da u puzzulente casgiu muntanacciu è laltra avvampendu u 
	circondu cù u so forte sisu* di vinu è vinaccia*. E u me piacere era di vede 
	à babbu mette u stuppinu*, empie u so bichjeru, è ficcà subitu u steccu* cù 
	ghjalabu.
	A chì passava pre quallandi, una voce cullava da e cantine bughje, chjamendu :
	-   O Ghjuvan Chì, o Savè ! Aiò ! fala à tasta istu vinettu* !
	-   Un hè vinetta* questu. Ah iè ! scappa e petri !
	-   Tè, torna un bichjeru.
	-   Ah, ci ritornu, tè !
	-   Eu stuppinu* facia esci è entri, empiendu quarti è bichjeri 
	cù u so strustu à piscera cheiu mi ramentu sempre avà.
U vinu, naturale suchju*, conciu di sennu è stantu di u vignaghjolu, 
  ùn hà nunda à chì vede cù e beiende* mischjulate, sinnò fatturate, doghje.
	Beienda* rappiata*, salutifera quandella hè sanu sgottu duva, ùn si pò cunfonde 
	cù i sbighiziati spiriti in voga. Per ciò chì ne hè usi è abusi, u vinu, cumè 
	u focu, pò scaldà, risanà è ancu oscià è cunsummà, sì a manu chì u spiccia 
	hè tronchjula o viziosa.
	U vinu si aggusta, si tasta ; oghje « u gradu » trapassa 
	u sapore*. Bisogna à indegnassi di iste regule sbatiche chì staglianu u vinu 
	secondu a forza di u so spiritu*, o chì permettenu, in certi lucali, di cresce 
	sinu à trè gradi, sinnò più, aghjustendu zuccherame à u mostru* (sinu à 50g. 
	per litru) quandellu ùn si agisce di u pagnume*, mostu* inzeppitu à caru 
	prezzu.
	Istu vinu di bassa industria*, ancu sellu ùn hè trafficatu, ùn hè fruttu 
	di vignaghjoli, ma di danaru.
	Vinacciu toscu, vergogna di lanticu vignetu*, ùn sì degnu di campà !
	U malbeie, causa di sciagure è malatie, hè verra inghjulia à a vita ; 
	u bon beie* ghjè tonicu cunfortu di a vita.
	Chaspettanu, in lalte stanze, i notri capizzoni per aiutà lonesti vignaghjoli 
	corsi, è nò falzarii di strangulioni, à pruvignà lantiche custere è ritruvanne 
	i vini di bel fondu nustrale.(scrittu duttobre 1981)
U vinu porta in sè a carica di u galateu, u significatu di a 
  maschjaghjine, di lamicizia è ancu, pè u cristianu, a mistica grazia eucaristica.
	Puesi è cantu, simbolochi o scavizzati, anu magnificatu a divia beienda* di 
	u circondu mediterraniu in u so mitologicu. « U vinu fà cantà » 
	per Baccu ! U cantu nacque è nasce da u spiritu* cumè da u frastonu 
	di lessere quandu, brama, inviglia, amore o amicizia, viziu o travaziu laccampanu
 
	Cumellu cantava u gran puetu Pablo Neruda : « A puesia scatulisce 
	da linticciu trà a lucita metà è a metà a più scura di lomu ».
	Oghje, daltre beiende*, scalata daltri celenti, più fatturate chè naturale, 
	imbottanu a giuventù. Di u vinu nustrale chì ne ferma ?
	Ricurdemuci di u mezu seculu scorsu, quandu, tralasciendu casa, bestie, castagni, 
	orte è vign, i Corsi si ne andonu à stantassile per issu mondu. Frà tempu, 
	scalonu altre ghjente, scacciate ancu elle ma più pruviste. Cù sguei è mezi, 
	questi smachjonu, scassonu*, è avvignonu* a piaghja sana, alorchè u vignetu* 
	nustrale sparia. Luvizzatu* infurzanatu in i novi pregoghji, fece vinu à 
	fiumi, vinu di bassa industria*, vinu pagnu, toscu pè u nostru palaticu !
	A cuccagna finì ; nè ferma rughjinose partine è fratte prunicciose. Spaventu !
	Ma eccuti una fiaccula, una dolce speranza. Ghjudiziosi vignaghjoli ripiglianu 
	a pruvignera. Per grazia lantichi uvizzi* spapersi  tamanta diccia ! 
	 ritrovanu lammore* di u rughjonu. Salutemu quì a curagiosa impresa di isti 
	Corsi chì mai chitonu u galateu è chì in terra vechja facenu novi scassi*.
	Trinchemune u bichjeru di chjarettu o muscatellu per chì u vinu corsu ùn sia 
	più puvertà di ricca impresa, ma richezza di u vignaghjolu. (Scrittu duttobre 
	1991).
Vinu conciu amaru di noci crugnulate : 5 litri di 
  vinu chjarasgiu, 5 bichjeri dacquavita*, 35 noci verde colte in a settimana 
  di San Ghjuvanni, 1 chilò di zuccaru o 1 litru di mele.
	Pistà o tazzà e noci, mettele à mogliu cù mele o zuccaru in u vinu è lacquavita*. 
	Mischjà è lascià macerà 40 ghjorni. Culà è mette in buttiglie.
	Vinu reale o aranciatu :5 litri di vinu biancu, 1 litru dacquavita*, 
	10 arancii (di preferenza, 5 dolci, 5 amareni), 1 limone, 1 stecchu dorganizzu 
	o vaniglia, 1 chilò di zuccaru o 1 litru di mele.
	Tazzà laranci è u limone. Metteli à macerà 40 ghjorni in u mischju di vinu, 
	acquavita* è zuccaru. Culà è mette in buttiglie.
	Vinu reale à a mandarina :listessu chè laranciatu ma cù 30 mandarine 
	invece di larancii.
	Vinu di persica : 5 litri di vinu chjarasginu, 5 bichjeri dacquavita*, 
	200 tollari di zuccaru, 500 fronde di percisu pigliate dopu à u fruttu, 1 
	bastone di vaniglia.
	Lascià macerà 5 ghjorni ruminendu i primi 3 ghjorni. Culà è mette in buttiglie.
	Vinu di chjarasgia : Listessu chè pè a persica ma cù 300 fronde 
	di chjarasgiu colte dopu à u fruttu.
	Vinu furzatu : (fr. mistelle) : Coglie 5 litri di mostu* 
	chjaru di u primu sgottu ; lampenduci 1 litru dacquavita*, ùn rappieghja* 
	più è dà una beienda* dolce alcolizata.
	Vinu furzatu muscatellu o vermentinu : hè fattu cù u mostu* culatu 
	duva scelta impassita, calpighjata, pressata.
Ista vista, veru ritrattu di i vignetti* corsi nanzu à lultima 
  guerra, hè stratta di « Aperçu monographique viti-vinicole, par joseph 
  MUSSO, vice-président de la Chambre dAgriculture de la Corse », in « ANNUAIRE 
  GENERAL DU DEPARTEMENT DE LA CORSE », lib. Costa, Bastia 1938, pp 
  231-243 ».
	In più di e varie rubriche (historiques ; constitution du vignoble ; 
	les cépages ; pratiques culturales ; nologie ; généralités 
	sur les vins corses) truverete a nomina di i vignaghjoli paese per paese, 
	e terre è e stese mezane di e vigne di ciaschì cuntrata, è i sfarenti vini 
	è uvizzati. Un mi possu trattene di danne un breve listinu :
	CINARCA : sciaccarellu, vermentinu è cinsault.
	CUTTULI, PERACCIA : sciaccarellu è cermentinu principalmente.
	CALVI, CALINZANA, LUMIU : sciaccarellu 40% ; carbes malvasiu 
	35% ; cinsault, tintaiu, riminese, qualtacciu.
	CERVIONI : biancone, malvasia, vermentinu (bianchi) ; niellucciu, 
	anzonica, curtinese, carignan, alicante, aleaticu (neri). U biancone, u malvasiu 
	è u niellucciu riprisentanu i trè quarti di u vignetu*.
	CAPICORSU : malvasiu 60% ; muscatellu biancu 20% ; genuvisellu 
	15% ; aleaticu, riminese, biancone 15%.
	PATRIMONIU : malvasiu 60% ; niellucciu, alicante 15 à 20% ; 
	rossola, genuvisella, biancone, nuscatellu. U vinu hè fattu cù 2,5 di rossu 
	è 0,5 di biancu.
	SAN FIURENZU : rossola, aramon, niellucciu 20 à 25% ugnunu ; 
	malvasiu, alicante, muscatellu, aramon 25%.
	CASINCA : niellucciu, carignan, aramon (neri) ; malvasiu, 
	rossola, brandinca, biancone (bianchi è rosati). Pè u più : malvasiu 
	50 à 75% ; rossola brandina è biancone 10 à 20%.
	ALERIA, GHISUNACCIA : pè u più genuvisella è vermentinu.
	SARTE : dui terzi duvizzi* rossi, un terzu bianchi ; sciucchitaiolu 
	(sciaccarellu), carcaiolu biancu, vermentinu 75%, aramon, carignan, cinsault 
	barbarossa, carcaiolu neru, minustellu, biancone o pagadebitu, calitranu, 
	rossaiu 25%.
	PORTIVECHJU : carcaiolu neru 75% ; variatoiu, malvasiu, brustinau 
	è altri 25%.
	MUNACIA, PIANOTTULI : cumè Sartè.
Lacquavitaghju*, omu pacientosu è pertinace*, cunnuscia lindustria* 
  di u lambiccu* è u geniu di u ripassu. Estrae lanima di a caspacciula, a flemma, 
  è di questa fanne acquavita*, hè arte chì si ampara. Istu mistieru hà i termini 
  di larte quandellu si dice per esempiu : « lambicà cunsiste 
  à staccà, si pò dì serbà (preservà) u corpu di u spiritu*, dettu u core, dopu 
  avè scartatu i capi è cacciatu e code ». Lacquavita* serà perfetta 
  sì, u mischju* di corpu, capu è coda hè riesciutu. Per issa faccenda finale, 
  lacquavitaghju* di tempi fà, ùn avendu nè sonda* nè batta, cumellu si dice, 
  pisava* à vampu* è mischjulava à so talentu ; negoziu risicatu, limbulighjime 
  era veramente alta fisica. Nunda venia ghjittatu. U spiritu* di testa, di prima 
  puntata, si aduprava per rimediu è cura curpurale ; quellu di coda, per 
  usi casani cumè ratafia*, liquore*,ecc.
	Lacquavita* si serbava, messa in caratelli, fiaschi o damisgiane. Invechjendu, 
	raddolca è culurita  si dicia chella pigliava u ranciu* - bisugnava à rebbie* 
	u stuvigliu.
	Si lambiccava* vinaccia* soprattuttu ; ma, à loccasione, o per mancanza 
	di questa, fichi, baghi, bombuccò è altru fruttame ; vinu, pocu è micca.
	Lacquavitaghju* ritenia u linu* per so paga. U stallu* era fissu ogni locu ; 
	a legna era sempre à contu di u vignaghjolu ; a vinaccia* sfumata fermendu 
	sopra à locu.
U lambiccu* anticu « tuttu ramu » battutu, valia 
  è vale danari. A so campra era vera scumessa (fr. gageure). Istu urdignu si 
  cumpone di :
	-   a cucurbita, sopra di a caldara ;
	-   a caldara curpacciuta, cù u fondu di paghjolu dettu à padella*, 
	di ramu più spessu à saldatura di ribattu ;
	-   u cappellu, o pippa, chì cuperchja a cucurbita, è a so passata, 
	o bucchinu, chì imbocca u sarpentinu, sempre sottu acqua in a botte di rinfrescu.
	Lacquavitaghju*, à ciachì stazzu*, trova furnellu prontu, acqua di rinfrescu, 
	currente o appuzzata cù botte, legna, è aiuta.
Dui arnesi sò necessarii per carcà o scarcà u lambiccu* : 
  e molle*, tinaglioni vinacciaghje, è u corpu, grussulana mezazucca à manechju. 
  Giammai si adopra urdigni* ferrigni.
	In fondu di u paghjolu, si mette rena fiumareccia o pulitu carbone spisticciulatu, 
	poi caspacciule scelte è scuzzulate per chì buchje è roba minuta ùn sianu 
	in cuntattu cù a padella*, ciò chì farebbe brusgià a vinaccia*, dà sisu* à 
	a flemma, è noce à u paghjolu.
	Ista faccenda fattasi cù precausioni, hè indispensevule daghjustacci un stagnone 
	dacqua lesa ristagnata (fr. puisée, écopée) à u cannellu di a lambiccata* 
	scorsa.
	Poi, si carca empiendu in falde bè scumpartute sinu à u cullarettu di u caldarone.
Cappellu è bucchinu imbuccati, hè necessariu di fà a salda, suciglià cù lota* incinnerata per chì u fumentu ùn finghji. Per istu assodamentu, si adopranu varie materie : terra rossa è allume* (fr. marne bleue), pastetta di biade, ma cennera stacciata pè u più.
A botte duve ciotta u sarpentinu deve riceve, in cuntinuu, acqua fresca, siasi currente o appuzzata, rinnuvelendune sempre a rebiitura. Si dicia « un stagnone caccia laltru », quandu, per mancanza dacqua si lambiccava* in locu asciuttu. Lacquavitaghju* hà tandu sempre lochju* versu a botte. A u minimu riscaldamentu di lacqua, ellu strida : « acqua, acqua spicciati o » (indettendu u nome o cugnome di laiutante).
U furnellu dumanda legna, è quì, cumè pè u brocciu, fuchià hè arte. Secondu a feccenda, a legna cambia. Pè u passu di a flemma, legna bianca, pinu o alzu. Pè u ripassu, legna tinta, liccina sì pussibile. U guvernu* di u furnellu hè primurdiale. Si inizia à focu imburratu sinu à i primi fumenti, caliendu a fiarata pocu à pocu à a prima scandellata di a flemma. Pè u ripassu, brusta è nò fiara ; leccia, olivu è ancu quarciu di sulana facenu laffare ; legna secca ben intesu. A brustasgia hè regulata à spedu, secondu u sgottu. U troppu focu, quandu u sgottu parte, face esce « u seccu » di a caspacciula, ciò chì dà forte situ à u spiritu* ancu dopu u ripassu. Si sà chì lacquavita* di bon spiritu* hè dolce ancu si u gradu hè altru.
A u primu passu, a vinaccia* sgotta a flemma. Si hè dettu chì 
  guvernà* u foculare hè primurosu. Attenti à i primi fumenti chì danu sgottu 
  di legnu. Lacquavitaghju* si tene à u bucchinu, a so manu accumpagnendu u vampu*.
	Lacquavitaghju* hà sempre in mira focu è cannellu tuttu  tastichjendu u passu, 
	a manu corre da cappellu à botte è u ditu ciotta spessu in lacqua di rinfrescu. 
	Iste signure (fr. repères) accumpagnanu, ultima riscossa, u lampu* duna chiccherella 
	di sgottu indì a brusta. A u so frighjime, lacquavitaghju* sparghje o smatta 
	a brustagia, spinghjendune u focu. A flemma stagnata hè messa indè i bugnoli 
	aspettendu u ripassu.
A furnellu spentu, si disalda, inguantendu a pippa à manu impannellata. Da u fuciale, esce u caldu è capitosu vampu*. In una fumentosa fumacciula, si scarigheghja u paghjolu, molle* in manu è forza piglia è lampa di vinaccia* sfumata. U fondericciu hè stagnatu à coppulu. Chì sudatoghja !
A vinaccia* sfumata sarà sparta cumè cuncime per allegerisce a terra.
U ripassu di a flemma cummanda, cumellu si hè spiegatu, u bon guvernu* di focu è acqua ; ochju* è tastu à a para. Dopu u svampu di i primi vapori, si coglie in tinazzolu o stagnone u sgottu di prima puntata chì pesa da 85 à 90 gradi ; po vene u corpu, po e code.
Lacquavitaghju* stacca isti trè sgotti in bugnoli distinti è signati (à carbone pè u più) per ùn sbagliassi. Quandu u lampu* frighje sarreghje a lambicchera* à focu spentu. Lacqua stillata dopu à e code si riguara per varii usi è pè a pisata*.
Lacquavita* scumpartuta secondu i trè criterii spiegati, si 
  face u mischjume* o imbulighjera. Si hè dettu : u spiritu* di prima punta 
  cumè i capi danu i forti gradi ; u sgottu di u corpu hè mezanu ; 
  è e code sò più disottu. Secondu a forza (u gradu) di ciaschì partita lambiccata*, 
  si mischjava, anticamente, à pesu beitoghju (fr. à dégré équilibré, buvable).
	Si dicia ancu pisà* a fiara, lampendu ogni volta una buccellata dacquavita* 
	in u focu, finchè sapore* è fiara si dessinu pattu (fr. équilibre) 
	di bon gustu. E sonde ghjunghjiticcie ne anu cambiatu u negoziu. Ne sentu 
	sempre à babbimu : « a sonda* dice 20
 21
 23
 », 
	limbisciarola in manu
 Di regula si arreghjia u pesu à 20 cupartu pè a vendita 
	è à 21 per lusu casanu. Lacquavita* beitoghja pisava* dunque da 50 à 55 
	gradi (vede a tavula di e currispundenze). In certi casi si aduprava ancu 
	lacqua stillata per unultima bilanciata (fr. pesée).
	E tasta chò mi ti tasta !
Aeromitru « Quartier » 16. 18. 19. 20. 21. 22. 23.
	Alcumitru « Baume »    36. 45. 49. 53. 55. 59. 61.
Tinazzolu : per pisà è sundà, dettu ancu bugnolu.
	Bugnolu : spessu caratellu smezatu (biconzu in Balagna). Bisugnavanu 
	cinque bugnoli pè u mischjume*.
	Stagnone di sgottu : spessu paghjola o zucchetta*.
	Sonda* cù a so batta.
	Imbisciarola : cochju, casserola per scumpate.
	Pinta : si  chjamava cusì u decalitru, ciò chellu era anticamente.
Per una bona cunservazione, a vinaccia* deve esse cupunata* espettendu 
  a lambicchera*. U bon acquavitaghju* ricusa a vinaccia* inacidata (fr. éventée), 
  o almenu, sella hè per sè, ùn si ritene chè u mezu sgottu suttanu di u ripassu, 
  perchè lacidu* passa sempre u primu. Sì a vinaccia hà tanfu agrignu*, ùn ci 
  hè nunda à fà, gazita : si franba. U ripassu hè necessariu per lacquavita* 
  di caspacciule, sinnò lacquavita* vene quasi imbeievule.
	Lacquavita di vinu, oramai a più in voga in piaghja  i torchji meccanici 
	ùn lascanu chè stecchi è nò vinaccia* - dumanda acquavitaghji sperti ; 
	sinnò sgotta spiritu* di focu arrabiatu, veru toscu.
	Ciò chì face acquavita* di bellu pastu, hè u focu. Troppu focu lenta u spiritu* 
	di legnu di a caspacciula, troppu pocu hè flemma acquetta. In verità, sellu 
	ùn ci hè mistieru, ùn ci hè bon pruduttu
 almenu di stillà à contu di dugana, 
	spiriti à gradi stagliati, tandu ùn sò più lambicchere* di tradizione.
Di a soprascritta rubrica, ne tengu in pettu i tanti ricordi di u miò cuginu  fratellu averebbi da dì  u ben di Anghjulu Ghjuvanni Peretti, chirusgicu dentistu in Corti, mai stancu di ramintammi e passate di u nostru babbone Petru, vignaghjolu è acquavitaghju*. Si pò leghje più in dà d'altri ricordi dettumighji da miò ziu Ghuvanni Ristori. Tutti cuncorrenu à schjarì u grande arte di i vignaghjoli corsi. U miò cuginu, ellu ùn facia micca chè parlanne. Cuntinuvò a cura di u vignetu* di u soceru è, sinu à pochi anni fà, lambiccava* sempre à u Fussatu, in Corti.
Acqua di vita ? Umbeh ! Per certe persunelle chì a 
  tenenu troppu caru, puderebbi chjamassi Acqua di a Morte ! A i primi assaghji, 
  una scarsa buccellata face spalancà a bocca è pianghje à « lacrimosa ». 
  Poi, pianu pianinu, si tastichjeghja, ci si piglia gustu, « face fà 
  a digestione », ricalda, rende allegrachjinu, è
 si finisce per beiela 
  cumè lacqua. Frà i licori è i spiriti, hè a più liccatoghja bienda. Aghju 
  cunnusciutu omi è ancu donne chì avendu cumminciatu à buccellà lacquavita* 
  contru à a pena à i denti, o à a pena in corpu, sò diventati « lambicchi », 
  sinu à u ghjornu chì « ista acqua di a morte » i si hà cunsumati 
  nanzu lora, è
 cullati quassù (in campusantu).
	Eppuru, ista acqua di vita hè cusì utile. Tastalla appena, schietta, o cù 
	u cafè dopu un bon pastu, mettene un segnu per prufumà fiadoni è micchette, 
	fassine un « canard » - cumellu dice u pinzutu  dopu una 
	penibile digestione, strufinassi una pena, una pugnitura, una ferita legere, 
	o dopu lavatusi a capillera : ogni Corsu tene à avenne sempre una pruvistola 
	in casa.
	Deh ! « ratafia » poi, soga hè da bestemiassi ? 
	Fatta cù e chjarasgie secche o amarene, cù i bombucconi, cù a grossa muscatella, 
	cù e parsiche o i fichi secchi, chè ? à quale ùn piace ? è à quale 
	face male ?
 A a stacca !
	Un « ponciu* » dacquavita* si hè ancu datu, dabitu in anticu, 
	à i muribondi !
	Dunque, cumè in ogni cosa, « u misuru hè degnu, è u troppu stroppia ».
	Parlendu dacquavita*, pensu sempre cun amore à u miò caru babbone Petru, 
	cumè mè, - dettu ziu Petru Piugone  acquavitaghju* di mistieru.
	Hè mortu novantannu. Soga lacquavita* ùn hà sappiutu nè supraniallu, nè scambattalu.
	Babbone ! Omu stimatu è manerosu, placidu è pacificu, onestu è regulare 
	in u so dilicatu, travagliu, hè invechjatu sempre paru paru di menti è di 
	custumi, francamente à lantica, intendu di issa antica chì facia lomi forti 
	è esemplarii, tenendusi cari tutti à paru.
	Quantu ne averà fattu lambiccate* u ben di babbone, da piaghja à muntagna, 
	è per issi fiuminali ? Iè ! quantu ne averà cottu vinaccie è bachi* 
	per più di un mezu seculu, senza mai appiccicà un fondu di lambiccu* da una 
	malacura di u focu, o dà un gattivu sisu* à u pruduttu di u so travagliu ?
	Ricordi !
 Ricordi !
	Ziu Ghjuvanni, dettu « Cuntentu », di San Petru, gran cantore di 
	ghjesgia, piantadore dalburi è vignaghjolu appassiunatu, mi cuntava sempre 
	e so discursate cù babbone quandelli lambiccavanu* inseme.
	-   O ziu Pè, o ziu Pè
 ci ne averà sempre per assai a serpentina 
	à piscià ? Mirà, a zucchetta hè digià piena
 Smuntemu ?
	-   Innò, o figliò, sentu a flemma à u muscu*. Eppoi, a vinaccia* 
	era suchjosa è a lambiccata*, ista volta, deve tirà dipiù
 Quindeci litri 
	omancu
	-   Pruvate à lampà appena di flemma in u focu per vede sì u gradu 
	hè sempre forte.
	-   Or tè, feghja. Un ci hè bisognu di lampanne.
	-   E ziu Petru, dopu passatu u ditu à u sgottu di u cannellu, 
	lavvicinava crosciu à u focu. Quellu ditu infiarava cumè una candela.
	-   Ma, ùn vi brusgia micca ? Voi mirà !
 oh ! oh
	-   Ahù !, Dopu tante lambiccate* hè più chè cottu è tracottu, 
	o Ghjuvà.
	E si facia una ridichjulata aghjustendu : « Ci hè u coghju, 
	quì !
 ».
	Lore di u ripassu eranu silenziose è attenti cumè prighere. Dopu una 
	oretta di
	focu ardente, a manu curria senza arretta da u cappellu à a serpentina : 
	u calore avanzava pian pianinu. Tempu avvicinatusi da u tinazzu* di lacqua 
	fresca : a le mani, à issi tizzoni. In un amme, tutti fora ! E 
	a brustasgia, tirata in bocca di u furnellu. Una stunduccia, è à pisciulella 
	cuminciava à falà in u so stuvigliu. Ziu Petru, di ditu à u cannellu, capizzava, 
	suddesfu.
	-   Tasta cumella colla ! Sì u ripassu tira caldu, lacquavita* 
	ùn pò esse bona
	Perciò, a botte di u rinfrescu ùn duvia mai riscaldà mancu ella. Somu ùn 
	lavia currente, ci vulia à fà u « viota è cambia » di stagnone 
	senza retta. Certi anni, u vaghjime era siccinosu. I palmenti* sempre colmi 
	di vinaccia* impentata* cù tavuloni, ùn si pudia più aspittà chelli rumpissinu 
	i tempi per empie i tinazzi* dacqua piuvana. Tandu, ci vulia à falà in fiume 
	cù fere è otri* per fà a pruvista dacqua. Travagliu penibile !
	Nè mancu ci vulia à avè furia per chì a lambiccata* cumpiessi in furia. A 
	funtanella duvia falà sempre misera, è
 guai ! sì u vapore escissi da 
	a serpentina.
	Cumè un maladu, u lambiccu* ùn duvia mai fermà solu. Ghjurnate* longhe di 
	travagliu attente, da lalba à unora avanzata di a notte. Ma stonde belle, 
	passate cù ziu Petru, sempre attente o sempre surridente, attacchendu, di 
	quandu in quandu, un terzettu cantichjatu sottuvoce o, surridente è fieru, 
	ripigliendu a cantilena mai finita di lAriosto o di u Cavalier marino.
	-   Sappia o Pè, mi dicia ziu Ghjuvanni, chì u to babbone Petru, 
	cumè tè, sellu beia vinu o acquavita* è mai acqua, mai ùn hà imbriacatu 
	à nimu per oziu o scherzu.
Fratellumu Ghjan Francè, di vinti anni più maiò chè mè, in u 
  scumpientu di a guerra di u 14, benchè zitellone, restò u solu omu cù u ben 
  di babbone Petru, è si truvonu, o spavechju ! cù mammone Martina, mamma, 
  è e me cinque zie è, trà tutte, dece criampuli appressu. Zii è babbi in guerra, 
  e donne è babbone restonu soli per cinque anni, cumè tanti altri.
	Me fratellu, aiutò cumè un omu u famiglione à scampichjassila à la megliu.
	In lannata 15, a grandina* sterpò calzi è uva. A vigna fermò monda in poche 
	ore.
	Fù un veru scumpientu. Per fà a so pruvistola di vinu, babbone fece tutta 
	linguernata lacquavita* di bachi*, chelllu barattava per vinu.
	Fratellumu si arricorda davè coltu, cù mamma è zia, cufine è cufinate di 
	istu rusticu fruttu in lumbria di e Ghjavinelle incù neve è cutrure, cù e 
	runchjule intrunchjulite è i pedi ghjelati, sculiscendu per isse teppe. Cuglianu 
	ghjurnate* sane per empie i tinazzioni duve i bachi* eranu messi à rappià*.
Un hè quì a distinta (fr. les différents ingrédients composant recette ou menu) chì occorre, ma a trasandata pratica di a veghja inguernesca à u fucone. Per chì lhà cunnusciuta, ne ferma in sè lintima gioia di ciò chì funu sublime serate di zitelline è giuventù.
Vinu, vinettu*, vinuculu, pocu preme, sì a beienda* calda hè 
  beta in cumpagnia.
	Secondu a stagione, u vinu caldu si accurdava c* fasgiole, frappe, o altri 
	buccunetti. Si pò cuntà trè bichjeretti per ciaschi veghjadore ; unu 
	in più è u fulaghju ; unicu pè i zitelli.
	Siate pur spenseratu, ista beienda* ùn vi cullava in capu ; era piuttostu 
	salutifera.
U ponciu* si picciava in una conca, brunzinu o casserola posta 
  nantu à tavulinu (in tempi antichi si facia in a frissoghja, solu stuvigliu 
  in ferru di a casa). Per ista beienda*, ci era una tacca (fr. tour de rôle) : 
  si facia quandu indè unu, quandu indè laltru ; chì ùn avia acquavita*, 
  purghjia dulciumi o cumpensava altrimente secondu u dettu : « una 
  manu lava laltra ».
	Per ciaschi veghjatore si aduprava duie zucche dacquavita*, siasi circa dui 
	litri, una libra di mele impetratatu, è una libra di zuccheru pestu ; 
	ùn ci scurdemu di u « zuccottu », pera zuccotta, sbuchjata 
	è zuccerosa, intingulu pè i zitelli
	Scioltu è ruminatu cù paletta o cuchjarone, limbuleghju hè prontu. Si piccia 
	focu cù lardetta o luminellu accesu (astuccia di talabucciu o scherza di 
	deda) ; ma ancu cù un pezzu di zuccheru intintu dacquavita* è accesu.
	Tandu, lumera o lampana si spinghjianu ; bocche mute, ochji* spalancati, 
	ognunu era in attesa, incantatu. Solu, qualchì barbibiancu lentava scarse 
	ricummandazioni : attenti à i mustacci !
 rumena !
 ùn sciambuglià 
	più !
	Fiammule verdogne, bracanate (fr. diaprées), fiammattule (fr. flammèches) 
	rubigne* po murtine (fr. glauques), giallore sciarpellinatu (fr. 
	éraillé) po filicatu (fr. bariolé, ambré)
	Maravigliose stonde per ochji zitellini ! Ne vegu ancu oghje u stranu 
	pettaculu.
	Ogni cosa cambiava daspettu ; ogni ghjente mutava cera
 A chì allungava 
	visu, à chì stinzava nasu ; à chì pigliava aria sbiguttita, à chì incrispia 
	ciglii
 Facce verdogne o sbiatate, ma sempre do bona cera
 Cumellu si dica 
	tandu : « si leghjenu in penseri in faccia »
	Po, babbone rumpia u zittu, zia arrughjulava e chiccherette (fr. tasses 
	ou bols en terre cuite), è e labbri si appinzavanu
 Soffia chì mi ti soffia 
	a dolce è brusgiulente beienda*
 Sola a zuccotta spicciulata si purghjia à 
	u zitellucciu insunnulitu
	Rise, chjachjere, cantu o fola, ripigliavanu di più belle
 sinchè a voce trimulente 
	di babbone ùn fessi stà zittu a fucunata.
U galateu di lantenati ùn avia ochjacciu versu e briaghine. 
  Si pensa ancu, indè i seculi scorsi, chì lusu di e beiende* cumè u vinu è 
  lacquavita* era sacru sfogu di vita (fr. défoulement).
	Ciò chì si pò accetà, ghjè chì, dopu a guerra di u 14, lusu pigliò un trapiccu 
	(fr. évoluiton subite) subitaneu incù a crescita di i pensiunati è 
	a sparta di labisente, scalatu nanzu guerra, prestu rimpiazzatu da u « pastizzu » 
	è, dopu lultima guerra, un novu spiritu*, u « whisky », 
	entrò in a randula di u beiccime.
	Per natura, u Corsu era omu sobriu. Nanzu linfrussu* di u filossera, siasi 
	circa 1880, ciaschì famiglia, avia a so vignuccia è, un annu rifendu laltru, 
	una pruvistola di vinu bastava pè u bisognu casanu ; sappicciava ancu 
	cù appena di venetta* si purghjia ancu per loccasione.
	I scarsi eccessi eranu leccezzione ; beicciate*, quasi sacrate, i ghjorni 
	di fracibò (sfurmazione di « fà cibò » ; jours fastes) 
	o daiuta, cumè e tundere, e tumbere, certi ghjorni festivi o di cerimonie 
	civile, ecc. Accadianu ancu qualchì briachina, ma si ne scurdava omu.
	A beiccaita* di issi ghjorni era una spezia di funzione suciale, cumellu 
	si dice oghje, una spezia di fignitoghju (fr. exutoire) di a ghjente 
	di tandu, à parte qualchì casu.
	Un si parla quì di e citai. Mai si trapasava una certa limita. U perchè si 
	spiega : u briacu si suppurtava, u briacone si schisgiava « U 
	troppu stroppia », è u viziu, indè noi, hè sempre statu paragunatu 
	à più chè una magagna, à una tacca (fr. tare) di a sterpa.
	Per taglialla à laccorta, diceremu chì u beiccime ùn hè mai statu un malondu 
	(fr. fléau), indè noi, ancu à lepica scorsa duve vinu è acquavita* 
	empianu botte è caratelli di e cantine.
	Si pò capì perchè i sguasti cumè i strazii di e beiende* doghje, lacanu 
	i Corsi attempati stumacati è scredanciuliti.
Quandelli alzanu i tempi è chì u caldu avvampa, tiani è castagninu 
  prestu oghje stufanu a ghjente. I nostri vechji, per necessitai, ùn abbandunavanu 
  cù e calure issi pranzi infiammanti, ùn avendune daltri in scelta. Ma cunnuscianu 
  larte di spegne i fiammuli di isse misere manghjusche cù laspru* focu di lacidume. 
  Lantichi sapianu chì, per lacetu*, cumè per tanti altri spiriti, adupranne 
  un suppulu face prò è ùn noce.
	Era lusu, in ogni casa, davè un caratellu spiculatu per fà lacetu*. Si 
	servia omu dinò di giare in terra cotta, senza cupone ben intesu. Ci si cunservava 
	a so madre* acetina umida, rebbiendula*, quandella si assiccagnava* troppu, 
	cù un pocu di vinu. Di vaghjime, dopu avè tiratu u vinu, si aghjustavanu i 
	funfericci di e botti è ancu a maccherella. A madre*, ella, sapia sceglie 
	è achjarinà a torbida vinetta* in chjaru è forte acetu*.
	Suvente, i vinu chjappu di u sittembrinu* è troppu agru* per beiesi, servia 
	per fà a crescita di lacetu* è rebbie* u caratellu. A quelli tempi, u stuvigliame* 
	era cagione per malacura, di fà più acetu* chè vinu.
	Si sapia chì a madre* vechja diventava uverosa* è sincartava*. Tandu, ci 
	vulia à cambialla, oltremente stuffava, è acetu* ùn ne creava più. Cumellu 
	si hè dettu, acetu* ùn ne mancava : u vinu trigaticciu muschiava* ancu 
	ellu è turnava acetu*.
Lacetu*, u veru, quellu chì vene da u vinu, hè, si sà, non solamente 
  un cundime savuritu, ma hè dinò necessariu à fà a soma para di a ghjente. Micca 
  lacidi davale, veleni furibondi chì rodenu e nostre stintine è avvelenanu 
  lorganismu. Hè tuscu, o figioli, lacetu* cumpraticciu !
	Lacetu* ? Cumè u sale, u dolce, lamaru, hè ancu ellu un gustu, un 
	gustu di delizie per chì si ne serve à prupriziu.
	Ellu serve in lincarbusgiate è linsalate, cù oliu doliva bundante è ununghja 
	di sale. Servia dinò per spegne u situ di u salvaticume, carne cinghjarina, 
	vulpina in certi lucali, chì, tenuta più o menu in lacetu*, non solu si cunservava, 
	ma pigliava sapore* perdendu u situ salvaticu.
	Era lusu dinò di mette a misgiccia capruna (fr. viande boucannée, séchée 
	en lanières au soleil), cinghjarina vulpina (ghjattu volpe) cù lacqua 
	acitosa*.
	Dunque, lacetu*, sellu cunserva, netta e purificheghja dinò. Si impiegava 
	per pulisce i murtari in marmaru, per fà fughje e cimice da i letti, è fà 
	luce a mubiglia di a casa.
	Pè i furminenti di coghju : selle, cinghje, cavezze, incrustuliti da 
	u sudore, si facia un mischju dacetu* cù loliu, è ancu latte, è si strufinavanu 
	i cughjami cù un stracciu lanutu.
	Sellu cunserva è pulisce roba è ghjente, lacetu* sulleva dinò. E donne anu 
	suvente a capaghjine ; una pannella incrusciata dacetu*, messa strinta 
	in fronte, a face passà, omancu a dicenu. Sentite vene un catarone o prunzicà 
	a vostra cannella ? Buccellate un surpu dacqua acitosa* o impannellatevi 
	gola è cullaghjola cù acqua calda acitosa*.
	Avete una fiacchezza, site stancu, disappitittatu, smambanitu di caldu ? 
	Torna a pannella
 ista volta mettitevila in tupezzu, à lorechja
 U sullevu 
	serà prontu. Nantu à brusgiature, acetu* puru. Pedi macchi o sturcinati, acqua 
	tepida o bollente cù acetu* è sale, è ancu acetu* è nepita pistata. Sellu 
	vi pugne un calavrone, una vespa, unapa o un malmignattu, cacciate u zimbrone, 
	sellu ci ne hè, è strufinate cù lacetu* a piaga o a pugnitura. Ellu spazza, 
	pulisce, calma dulori è impedisce lunfiore.
Lacetu* hè dusu anticognu ogni locu in u modu, cumè u vinu 
  dundellu prucede.
	Lantichi ùn sapianu cumu spiegassi u fenomenu acitaghjolu sinnò chì u vinu
	innariatu* si acidisce* o agrisce*, duie alterazioni di massima impurtanza 
	pè u vignaghjolu.
	Quandellu sfecciava*, u vignaghjolu mettia a maccherella* è u fundigliu indì 
	u caratellu acitaghjolu, tenendune sempre a madre* sinchella ùn fussi uverosa. 
	Per certu, si sapia chì a madre* era sumenta dacitaghja ; credendu ancu 
	chì u vinu biancu dava più virtù à lacetu*.
	Lacetu*, viziu di gola pè i bocchifini, era, pè e dunnacciole, suchjolu è 
	filtru di cresciamore (fr. breuvage amoureux ou élixir damour).
	Ladopru principale di lacetu* era quellu di lintinguli, di a salvaticina ; 
	si facia marinà cinghjari, levra è acellame, è ancu altri carnuglii messi 
	in cunserva acitosa*. In le sosule è salzume, dinò, si impegava lacetu*.
	Si hè, per un dettu, persu u scucinime di u dolce agru*, cumellu si dicia. 
	Gustu murdace di e trutte in oziminu* - trutte cotte in lacetu* è cù u basilicu 
	(oziminu : anticu nome di u basilicu)  o di a misgiccia tenuta in salamoghja 
	acitella, duve agliu, cipullette, piverone è piverella (o erba barona ; 
	fr. thym), legnudoru, rosumarinu è pimpinella (fr. primpenelle) 
	eranu delizii « suis generi ». Tutti pranzi scelti, cumuni 
	sinu à u mezu seculu scorsu, è nò avanzu di tavulacciu (fr. reliefs de 
	table).
	Serebbi ancu un bellu affare, oghje, rimette in usu iste vechje manghjusche
 
	nò ?
	Tantaltri adopri di lacetu* mi venenu in mente : cura curpurale, bagnoli 
	acitosi*, pulizia di i defunti unguenti, balsami (cù grassa purcina), impiastri 
	di mustrada o di sembula acitata*.
	Lacetu* si serbava sempre indè acetaghjole di legnu o di terra cotta cupunate* 
	per chelle ùn muschieghjinu*.
· Vigna asciutta, vinu schjettu ; vigna croscia, vinu scioltu.
	· Pè a vigna, conta in stonde a grandina*, in ghjorni e ghjelure, in etime 
	lacqueroni, in mesi e siccine.
	· Ghjeli veraninchi è sbolleri stittembrini, vindemmi fatte.
	· Veranu crosciu cù statina calla, sella appiccia San Michele, u vinu sciappa 
	e petre.
	· Vigna grandinata*, quantu botti vindemmiate !
	· Sellu piove mezu aprile è maghju, a vigna paga carru è carraghju.
	· Vigna assitata empie e botti.
	· Scassà* e vigne di u Signore.
	· Chì zappa a vigna daostu, empie a cantina* di mostu.
	· In teppa, azzolla a tolla, in piana teniti à u tagliu.
	· Zappani chì pò, potami chì sà, palami* mio patrò.
	· Vigna palata*, meza zappata.
	· Compiu dallacià*, crucettal palu* stà.
	· Da San Stefanu à Carnavà, pota pota è lascia fà.
· Mezu ferraghju, vigna putata* strinta è palata.
  · Potami di ghjennaghju chì duva carcaraghju.
  · Di ghjennaghju potami bè, ti darò divizia quantà mè.
  · Potami di marzu, è carcaraghju, ma ùn tavvezzà chì mureraghju.
  · Daprile ùn mi putà*, si tù ùn mi voli azzurà.
  · U calzu* daprile, ùn lu fà pianghje, sinnò farei legne.
  · Vigna innacquata, vinetta* scialacquata.
  · Un fà piscià u to vignetu*, chì dopu serà ghjuretu.
  · Tal babbu, tal figiolu ; tal calzu*, tal magliolu*.
  · A lamaghja ùn fece mai vuva.
  · Vigna in fiorizie, vinu in divizie.
  · Vigna in fiorizie, paga debite è stravizie.
  · Nipoti è cugnati sterpanu e vigne.
  · Calzu* caspu è scopa granata.
  · Quandu avanza la stagione, frà sulichje è acquerone, guardati di u cinnerone ; 
  appronta* lu paghjulone, è di zolfu* u cannellone adopralu sinu a SantAntone.
  · Zolfa à a sburrata, quandu a vigna hè cacciata.
  · Zolfa sinu à SantAntone, sempre attente à u stachettone.
· Vindemmie trigaticcie, fanu vinu melanchjinu.
  · Nè in capu, nè in coda, cumè u vindemmiaghjolu.
· A u palmentu* si fragna, à laghja si tribbia.
  · Frangà in dui plamenti* (fr. manger à deux râteliers).
  · Avè torchju* è palmentile* (fr. être nanti).
  · Avvina à luna vechja, è bei quandu ti pare.
  · Panacciola è bastone, facenu vindi cechi.
  · Fà caccià a tanfata à qualchissia (fr. faire dégorger).
· Botte a cercone, lampala in sercalone.
  · Ghjattivu cupone, botte à cercone.
  · Botte nova, si ritrova.
  · Dà un colpu à u chjarchju è laltru à a botte.
· Fà (o lampassi) cumè i Niulinchi à luva.
· Vinu à i sunadori, acqua à i piscadori.
  · Vinu amaru, sì lu più caru.
  · Vinu amaru ti tengu caru.
  · Vinu di bel fondu, è chè venga mondu !
  · A chì tasta centu vini, trova siti à li più fini.
· Vinu in piaghja è acqua in laltura.
	· Latte è vinu, toscu finu ; vinu è latte lascia scumbatte.
	· Hè megliu à beie* chè à stupà.
	· A forza di beie* a botte canta.
	· Cunsumà più vinu chè oliu.
	· Otre* tufunatu, mai hè colmu.
	· Omu di vinu, ùn vale un quattrinu.
	· Beie* cumè un dragu (fr. boire comme un Templier).
	· Beie* à ciatta colma (fr. boire comme un trou).
	· Esse avvinazzatu (fr. être aviné).
	· Dassi à u vinu (fr. sadonner à la boisson).
	· Esse callettu, imbacatu, in pumpetta (fr. être gai).
	· Esse cruscettu (fr. être entre deux vins).
	· Pagà u suzzatu.
	· Caccià u vinu di capu.
	· Chì troppu beie*, prestu trinca.
	· Esse in e vigne di i frati (fr. être dans les vignes du Seigneur).
	· Chì beie* lamaru ùn stupa u dolce.
	· U vinu fà cantà, beiimu per Diu sa. 
  
So cunnoscu a Pianiccia
 po
 ci naghju manghjatu fichi è uva 
  da zitellu ; quandè no impiaghjavamu cù babbu è zii, ci passavamu tagliendu 
  à laccorta da Casa Bertula è e capanne di Bravone.
	Pianiccia, anzu guerra  quella di u 14  ne hè vera  Pianiccia, dicu, era 
	un vede.
	Ci era di tuttu : fiche, amanduli è tirate di calzi infilazati ; 
	sinu à u ghjornu, in fin di guerra, credu, chì tuttu cullò in fume. Di casa, 
	vigna, arburetu, ùn fermò chè ardette ; un spaventu !
	Ciò cho ne sò di a « vigna di u conte » - si chjamava cusì 
	 a ti spiegheraghju in poche parolle.
	U vignone fù scassatu* è pruvignatu dopu à u frussone (u filossera). U duca 
	Pozzo di Borgo, compiu u castellu di a Punta, in Alata, incaricò u conte Ceccu 
	per cumprà è alzà u castellottu in San Petru di Venacu, ciò chì fù fattu. 
	U ben di Anghjuluisu Nottini (1853-1937), u babbu di Ghjannettu, mezu impresariu 
	è vignaghjolu, pigliò a carica di « intendente » di u duca 
	è, u castellu intempiatu cù squadre di Luccheri, en fece scassà* Pianiccia 
	compra in tempi dinfrussu*.
	In pocu tempu, casa, palmentu* è cantine, cù un gran vignetu*, funu stabiliti. 
	I maglioli* insitati à « jaquet », messenu più tempu à fruttà 
	chè quelli insitati nantu à zumpinu ; i vechji uvizzi* funu cusì riacquistati, 
	quelli detti americani ùn ghjunsenu chè dopu.
	Taghju dettu chì losciatu fece nettu pullaghju ; tandu, Pianiccia svignata* 
	fù accurdata cumè reghjone pè i pastori ; solu lingiru di a casa fermò 
	mezu avvignatu*.
	U ben di Anghjuluisu dete Pianiccia in affittu à u vechju Pernice, di San 
	Petru, u so paisanu, è si ne andete à u campu dUnicu di Villanova, piglienduci 
	a carica di u duminiu ducale. Quandellu morse, Ghjannettu, u figiolu, li 
	successe, ma questu, più puetu chè omu daffari, dete a direzzione à a so 
	surella Maria è à u cugnatu Filippu Perfettini, di a Casanova. Istu ultimu 
	tense u duminiu cù i figioli sinu à dece anni fà ; un altru conte Ceccu 
	ci piantò un amanduletu brusgiatu lannu dopu.
	Turnemu à a Pianiccia, sì tù voli, nanzu guerra, ista volta quella di u 39. 
	Si hè detta, a casa era una maceghja, for di qualchì botte è un tinazzone 
	di 50hl, sempre in bona sottu volta
 ma per capì, ne rivengu in daretu ; 
	verdì lanni 20, staccatumi da i me vechji, aghju spasturatu è mi ne falei 
	in piaghja per linguernata cumè ghjurnantante. U travagliu ùn mancava tandu. 
	Ma fubbe in lu 34 cho piglei in affittu a Pianiccia. Cù laiutu di u moi 
	cugnatu ; a vigna in triscia*, una volta putata*, nettata è lavurata, 
	fecimu purcaghje à più pudè. Ciò chì salvò issu pezzu di vigna funu e capre 
	 navemu parlatu  quandu una vigna hè abbandunata, selle ci fughjenu e 
	capre dinguernu, a vigna si intrattene sinnò more prestu ; u salvaticu 
	vince. In più, u pasculu avia effettu ingrassendu u terrenu.
	U fattu si stà chì, dui anni dopu, trà vinu, acquavita*, amanduli è fenu, 
	ci si campava mezu à chè bè.
	U vinu, chjarettu, era di bon gradu è si spachjava, ancu sì tandu ci vulia 
	à tirà 
	u soldu (fr. marchander)
 U vendii 42 soldi u litru. Mi crederai, soga 
	era giovanu, ma di u vinu di Pianiccia mi ne ferma u gustu ancu avà.
	Mi sò scurdatu di ditti un affare ; tandu feci una prova ; lambiccai* 
	u vinu chjappu da u sittembrinu* - ciò chì quindi ùn si facia  laffare fù 
	pessimu
 un veru strangulioni cho ghjittò à a prima lambiccata.
	Ma eccuti chì prestu tuttu si scunciò ; mi richjamonu à larmata ; 
	a guerra era à lusciu. E Pianiccia, ista volta, si ammachjò sinchè u ben 
	di Filippu Perfettini si ne sbarazzesse, vendendu à straccia marcatu u sterpicciu 
	à i novi scalati.
  
Di a vigna, o Pè, i nostri vechji, da seculi, ne anu putatu* 
  i calzi ! A sai cumè mè chì ziu Petru (1), ziu per mè, ma babbone per 
  tè, hà scassatu* e teppe di i Costini in tempu di linfrussone. ellu amparò 
  à insetà* nantu à zumpinu, andendu in aiuta à e purcaghje di e Purette di Corti 
  (2), inde vigne di Pieve vechja (3) di u generale, è ancu in Pianiccia duve 
  u so amicu ziu Anghjuluisu, di San Petru, facia scassà* u vignetu* di u conte 
  (4). Di a vigna vechja à fossi, ne ferma a casetta è u palmentu* chè tu cunnosci. 
  Ziu Niolu, ellu, fù lultimu à impalancià* pargule* è frascali, ancu à u paese.
	A a fine di u scorsu seculu, cù i travaglioni di u stradone dAleria, po 
	di a strada farrata, ci funu più danari è mezi per quindi. Tandu, u palmentu* 
	fù rifattu è u tinazzione di 40 some, compru nè ziu Noratu (5), mai ci fù 
	torchju* indè noi. Hè tandu chì u pianu di i Costini, da terzeru suminatu, 
	diventò vignetu* di parechje famiglie ; hè cusì chì, dinò, novi uvizzi* 
	ghjunsenu ; chì u zolfanu*, anticu rimediu di trattera, menu caru, si 
	sparghjì cù novi prudutti cumè u vitriolu* per fà lacqua celestra*. Si zappava 
	à forca, si putava* à a corta cù a runchetta*, si maghjincava*, ma ùn si curbaghjinava 
	più. Indè i nostri lochi, à parte qualchì famiglia di principali, ùn ci era 
	tanti mezi, è e pastinere* si facianu in operata. Pè e zappere, si pigliavanu 
	i paesani ghjurnatanti. I Lucchesi ùn ghjunsenu numerosi chè dopu u camin 
	di ferru. Ghjè tandu chì u fiore, scalendu à balle colme, i suminati calonu. 
	Ziu Petru si fece acquavitaghju* : u lambiccu*, compru da u so babbu, 
	verdì 1850, traculinò da muntagna à piaghja anni è anni. Ebbe ancu accordi 
	cù L.N. Mattei, di Toga, in Bastia, questu, incettenduli mostu* muscatellu 
	è ancu carrate di noci crugnulose chì ziu Petru spedia in otri* è narpie in 
	gara di Corti.
	A i Costini ci era abbastanza commudu per implamentà. Lacqua di e grundesi 
	empia u palmentu* dinguernu, ciò chì bastava per lammugliera* è a trattera.
	Si calpeghjava à usu anticu ; a vinaccia* era impentata* cù un radicciu 
	di tavuloni liccini. Si tirava u mostu* à cannella* ; quandu u vinu, 
	nè troppu dolce, nè troppu amaru, cuminciava à fà a camisgia, si avvinava 
	tastendulu di cuntinuu sinchellu ùn fussi rappu*. Dopu si mutava*, è si lacava 
	spulià*. Di u fundericciu si facia acetu*. In cantina*, ùn mancava travagliu. 
	Lintrattenimentu di u stuvigliame* era primurosu cumè per stufà e botti, 
	preparà a panicciola, è tante altre faccendole.
	E vigne di i Costini avianu spessu u « totò » di a parochja ; 
	è a ghjesgia ci facia, quandu in unu, quandu in laltru, a pruvista di u vinu 
	di messa.
	A teppa di i Costini era un vede. Piantate di vigna, parguliti* à pé di ripe, 
	fiche dogni sorte, sorbi, amanduli, infilarate dolive, chjarasgi, curtanile 
	di capanne, casetta è palmentu*, aghja
 Solu mancava una funtana ; si 
	falava à Tavignani à u sbolleru o à e Funtanelle di Ziu Noratu.
	U vinu, è chì vinu ! era un chjarettu villutinosu, dilettevule, chì facia 
	un « sottu scala » imparagunevule.
	Chì ne ferma oghje ? Per mè, a piana, in parte tenuta da Parigi, chì 
	ellu, cù i fratelli, hè ripiantatu quasi tutta a Piana di i Costini ; 
	quante à a teppa
 machja è boscu
 capanna spiantata
 casetta è plamentu* malandati
	Ciò chì distingue e vigne antiche da quelle doghje ? Beh !
 Tuttu 
	hè cambiatu. Chì zappa oghje ?
	I vignaghjoli davà  ùn si averebbenu più da chjamà cusì  scassanu*, piantanu, 
	coglienu à pedi asciuti nantu à tratturoni furzuti quantè centu coppie di 
	boi.
	E vigne piaghjinche sò precoghji* ; luva ùn hà più chè u nome ; 
	centu peste sò lampate in e trattere ; uvizzati chì carcanu u calzu*, 
	danu una resita* sprupusitata ; mezi smiraculati. Eccu u prugressu di 
	isti ultimi vinti anni.
	In fine , tuttu và bè ; a piaghja vultulata catella danari. Ma à linsù ? 
	Spaventu !
 Lanu fatta a prova !
  
  1. Petru Chjarelli, 1840-1924.
  2. Purcaghje di a famiglia Giuli cù a quale babbone era apparentatu.
  3. San Ghjuvanni di Corti, antica pieve di Venacu, e vignone di u generale 
  Ordioni.
  4. U conte Pozzu di Borgu, chì venia di custruì u « château » 
  di San Petru di Venacu. Anghjuluisu Notini ne era « lintendente ».
  5. Noratu di a Riventosa, bancalaru è buttaghju.
  
(Ingigneru agronomu incaricatu di a vulgarizazione agricula). 
  Passata linvasione di u filossera, i vignaghjoli corsi fecenu un straordinariu 
  sforzu per ripiantà, à forca, u vignetu* scompiu. Vigne chì quelli di a nostra 
  generazione anu zappatu è vindimmiatu in li Costini, fiuminali è mezanie di 
  u Tavignani. Vignerelle cumpiantate in terre russiccie o giallogne di tozze 
  sgrummulate, relativamente misere ; vigne chì era cumè u necessariu cumpiimentu 
  è nò lessenziale di u rivenutu famigliale. Di poca spesa, ciaschì pezzu  da 
  30 à 60 ari  era chjosu à muru seccu è tenutu in difesu.
	A nostri tempi, ùn si curbaghjinava più ; si piantavanu i maglioli* 
	à palettu*,  tagliendune e mazzette* nantu à biacche* di calzi scelti 
	nantu à locu. Lannu dopu si insetava* u magliolu* à cugnolu. I calzi fermavanu 
	bassi è ciuttuluti.
	E vigne, arsicciose (fr. en terrain sec) ma saniccie, zappate è maghjincate* 
	cù ghjalabu, avianu lammore* di a scarsia, naturale suchju* di ciò chè no 
	chjamemu oligoelementi.
	I vini eranu furibondi, da 10 à 12 gradi pè u sciaccarellu, ciò chì dava eccellenti 
	è piacevuli chjaretti di gustu fine. Cù muscatella è uva impassita si faciani 
	pocu ma imparagunevuli vini di « sottu scala » di 14 gradi.
	Si trattavanu linfrussi chì currianu cù u cannellu* o suffiettu à zolfanu* 
	pè u cinnerone, cù u mazzulettu o a pompa per dà lacqua celesta* per strinu* 
	o melume*. U difettacciu di tandu era di trigà per trattà linfrussi. Ista 
	tendenza à aspettà chì a malatia si vega, pregiudiziava e malatie ; ùn 
	anticipendu e trattere, era troppu tradi per impedisce linfrussu* di sparghjesi.
	E vindimmiere, à lentre duttobre, si facianu cù laiuta di a vicinanza è 
	di i paesani ; ghjorni di feste è canti si pò dì.
	Ciaschi vindimmiaghjolu* ùn avia, per unica paga, chè u so spurtellu duva 
	da ellu scelata ; a merenda era sempre à contu di u pruprietariu.
	Per certe vigne, in lochi scabrosi, scantati o for di strada, a trascinera 
	di u mostu* à some utrine era un veru dumatoghju.
	Avà diceraghju chì luvizzu* di quelli tempi, ben chè di corcia resita*, dava 
	uva di qualità nobile. Ne era listessu pè u vinu ; supernu (fr. divin, 
	supérieur)
 ma
 per pochi mesi
 ciò chì mi cunduce à a principale critica 
	à fassi versu e pratiche di i nostri vechji. Lintrattenimentu è a cura di 
	u stuvigliame* peccava in veru. Si capisc : i mezi mancavanu per rinnuvà 
	botti è tinazzi* ; era puchizzu in goni locu ! Hè cusì chì i nostri 
	vini, cusì gustosi, per malacura o negligenza chjappavanu tanfu è aciatata* 
	di linfette dove. Ci vole à dì chì, à parte qualchì attenziunatu, o più spertu 
	vignaghjolu, pochi eranu primurosi di curà u bullore di u mostu*. Spessu a 
	rappiera*, fattasi à troppu alta temperatura, stanciava nanzu chì u vinu sia 
	rappu* ; venute e calurie statinesche, un secondu bullore ripartia ; 
	u vinu pigliava laltu* ; si dica dinò u sittembrinu*.
	Dopu guerra, vigne scassate* è scugnulate, ortame è alburame, fermonu à labbandonu ;  
	i paesi si viutonu di a so giuventù ancu e capre in pochi anni sterponu.
	A piaghja, ella, scughjata (fr. décapée) di malafine, po avvignata* 
	cù mezi meccanici putenti, daltri vini purtò a pienara. Ciò chellu hè avvenutu, 
	si ne vede oghje u scumpientu. Un ne parlemu !
	Sempre parlendu di vigna, chì si hè persu è chì si hè guadantu in istu mezu 
	seculu scorsu ?
	A perdita a più preziosa fù principalmente quella di a ghjente, dopu ci sò 
	e seculare pratiche è tuttu u vivu vegetale è animale. Lesempii ùn mancanu :
	· Luvizame anticu tantu stimatu ;
	· A pratica di a vigna pargula* ;
	· A pratica di limpassime* di luva scelta per vini conci ;
	· U sapè fà per dà u lecculu* à u vinu, aduprendu u peghju per ottene u megliu, 
	quandellu si lasciava una certa quantità di u fracicu cenneratu in luva ;
	· Lambiente alberatu uriginale di i vigneti*, cumè e fiche, i parsichi, 
	lamanduli, i sorbi, tutta una ricchezza di varietai sputiche à i reghjoni, 
	senza cuntà daltre piante è animalottuli.
	Sì a perdita fù maiò, di a vincita ne cunnuscimu a seguita :
	· Infrussi furibondi cù e peste lampate à rivocchi per cuntralli ;
	· Danari per certi, annoi è addisperi per daltri ;
	· A piaghja, ci vole à dilla, rifiatata è viva, mancu male.
	E si pò dà chì da tamantu tramutu* è trambrustu nasca torna bon vinu è, perchè 
	nò nove speranze.
Quattru calzi di vigna di varii lucali, chjappi cù a so terra, 
  è posti custì, in pianu, cumè tollari (2). Ma chì tollari ! Cubi di terriccione 
  infittu di dui metri di latu (3)
 fate u calculu !  è, in mezu, cumè 
  fiori in u so vasettu, u ceppu*.
  1.   V. larticulu « Lherbe à neutron », 
  di J.R. Dufour in LE MONDE di u 30.09.1992, p.13, issi calzi testimoni si trovanu 
  à u Centru di Ricerca nantu à u vivu, in, Cadarache (B.du R.), nantu à u situ 
  di a C.E.A., sottu à e vutrate, cù mascine è varie ingeniole cumplesse per scioglie 
  i paramitri fisichi, chì danu tanti penseri per lavvene.
  2.   Tollaru : tolla erbosa, fr. motte de terre.
  3.   Latu : fr. arête.
	Isti pezzi di vigneti, ritagliulime (1) arecatu custì à caru costu, per chì 
	mutivu ?
	A raggiò : dassi pace dopu a nuvulghja scavuchjata (2) da « Tchernobyl », 
	vi ne arricurdate ? Nuvuli succichi (3) scaturiti sinu à i nostri lochi
 
	Ebbeh, in « Cadarache », da un pezzu, i circadori studianu 
	leffetti di i raggi nantu à u vivu. Pare chì isse limme (4) scalate ancu 
	indè noi cumè « volpe sottu à lascella » (5) abbianu avutu 
	una influenza nantu à u sviluppu è a salute di piante, animali è ghjente.
	Turnemu à issi calzi testimoni ; tamanti sforzi ùn sò appendiculi à vane 
	scuse 
	(6), ma scopu di cerca scientifica. Cumu spiegà ?
 per campichjulassila 
	à la megliu in lavvene, diceremmu, bisogna à seguità e vistighe tramezu à 
	luce, aria, acqua, terra, ceppu*, uva, vinu di issu disgraziatu imbiu.
	Vita, viva
 o Viacruci ? (7).
  
Ammentendu vini, spiriti è licori, ùn si pò omu scurdà di u tamantu 
  imbiu di ciò chì fù, per un seculu sanu, limpresa L.N Mattei. A marca « Cap 
  corse » ne sparse a fama in ogni cuntrata di u mondu.
	In Corti, di lugliu 1992, ci fubbe una mostra in a furtezza ; è po, dopu 
	un bellu librone (*), di u stalvatu L.N. Mattei ne magnificonu in scritti, 
	affissi è fiure, lalta è diviziosa opera.
	Luigi Napulione MATTEI fermerà in a memoria corsa un bellu fiore di lindule 
	è di u spiritu industriosu capicursinu.
	(*) « De Louis-Napoléon à François Mattesi, un siècle et une 
	entreprise corse, 1872-1967 », in Musée de la Corse, Musée régional 
	danthropologie, Corti.
Di e vite* è di li vini, chì ne serà dumane ? Quale pò risponde ?
	Dumane, forse serà stupente sì a vigna, cumè tante altre piante, fughjissi 
	u sfrulu di lincredibile è inevitevule mutaghjine cagiunata da e « biotecniche » 
	chì oramai bunificheghjanu pustimi, urtaglie è fruttame.
	Si spera è si teme chì u pruduttu ùn cambiessi mutenda, da perdene u so ammore*.
	Ma si pò dà chì da e mani fatate di savii è circadori, ne esca un veru mezu 
	di prutegge luvizzi* da linfrussi è malatie chì vanu crescendu.
	Serebbe un bè chì u vignaghjolu, digià pruvistu di tanti arnesi meccanichi, 
	invece di cannellà  annegà, bisogna à dì  u vignetu* di toschi chimichi, 
	averebbe bona mancia grazia à dotti genii, à u putere di stuzzicà in larcane 
	genetiche di e vite*, dintinghjeci uan cria, un nunda di vivu, per mantene 
	u carattere sputicu è rinfurzanne attempu a resistenza à malatie è malanni.
	Ben intesu, tuccà à lintima di u vivu senza snaturà u patrimoniu, pare cosa 
	strana.
	Ma peghju chè e custose peste sframbate à rivocchi in u vignetu*, ùn puderà 
	stalvà.
	Si pò ancu crede chì i cusì detti « clonage » è a scelta 
	di i pedali in crea  « in vitro » - per ottene uguali è 
	belli uvizzi* nustrali, arrecherà u doppiu favore dassicurà à bon prò a qualità 
	è una spiccia è sana criscenza. Si pò accertà chì digià i maglioli* di iste 
	nove cultivazioni sperimentale diventanu calzi maiò in dui mesi, quandu, pè 
	u vignaghjolu doghje, ùn bastanu dui anni.
	Di iste smosse, ne escerà u prò è u contru ; ne và cusì di lumana crea ; 
	cumellu dice u mottu « nunda ottene chì nunda tenta » ! 
	Ancu si, dopu tantu stantu è tante spese, u svultulime ecunomicu arrechi nove 
	sdiradichere è scemmi fruzi.
	A dilla franca, ùn hè larca di a sapienza chì avvilisce, abbisestisce, scompie 
	o noce, ma lomu diccervellatu cù a so rapace runchjule (manere sdegne), cù 
	a so vuciaccia chì quandu allusinga è quandu inganna
 finta o falsa parlata 
	(fr. langue de bois) sempre preferita da chì hà maneghju à u 
	francu palesu.
	U tragicu di u prossimu millennu, serà quellu di laria, di lacqua, di a 
	terra è, perchè nò, quellu di u suchju* di tutti issi elementi : u vinu
	Aldilà di i vechji mendi, di e nove usanze, di e baiocche è di linviglie, 
	u vignaghjolu corsu ùn pò truvà chè in sè stessu u chjavatoghju di u so liberu 
	allevu. Sinnò rinuncierà, fermendune, in lavvene, reatulu pentutu (fr. 
	pêcheur contri).
·  Roger DION : « Histoire de la vigne et du 
  vin en France des origines au XIXe s. ». Flammarion, 1959, 768 pp.
  ·  Roger DION : « Histoire de la vigne ; Essai de Géographie 
  historique », Payot, 294 pp.
  ·  Marcel LARCHIER : « Vins, vignes et vignerons ; Histoire 
  du vignoble français », Fayard, 712 pp.
  ·  Jacques GRALL : « Vignoble corse  « cépages nobles » 
  - et autonomie », in Le MONDE du 8.XII.1981, p.22.
  ·  Maurice ARVONNY : « Les lyres de la vigne », in 
  LE MONDE du 10.XII.1986.
  ·  Dominique ANTONI : « Quand le vignoble corse prend le maquis », 
  in LE MONDE du 15.VII.1990.
  · Misette GOBARD, Quai Voltaire, Paris, « Le goût de laigre ; 
  essai de gastronomie historique »