A vigilia di Natale, si face l’ultima cerca. Sò i più chjuchi chì, sta volta, vanu casa per casa, à chere a legna pè u focu natalecciu. Ognunu deve cuntribuì. À chì dà un carcu d’accendime, à chì dà un capiceppu o un rochju. Certi danu vechji pali o cantellacci.

I più grandi amuntichjeghjanu u legname, assestendulu in tornu à un’asta di pinu, tagliata à l’orlu di u valdu indì a matinata. A catasta s’appinza cù a so curona in cima.

À l’annuttà, ci si mette focu, frà i mughji è l’evvive.

Ind’un schizzittime furibondu, e fiare leccanu i ghjamboni verdi, è collanu alte, mez‘à nuli di calisgine.

« E sdreie… E sdreie…! » stridanu i zitelli.

I vechji s’invitanu à un vinu callu, è aspettanu a messa di mezanotte, scordendusi di l’angosce, cantendu paghjelle è canti chjesali, contendu fole è stalvatoghji.

Giovanotti è zitelli curanu u focu. In più bella : « attenti chì fala ! ». U pinu, l’arburu fieru di a furesta, runzicatu da a fiastara, casca in un rivoccu d’oru.

A brustasgia si mantenerà trè ghjorni è trè notti. A mane, sortenu e donne à coglie a brusta, pè u focu di casa.

Fraternità di l’omi intornu à un focu novu… Un focu mansu.

1 2