À l’usu anticu : u novu dischettu di Ghjuvan Micheli Weber
À u scrittore Gabriel-Xavier Culioli li hè sempre piaciutu a puesia in lingua corsa di Ghjuvan Micheli Weber. Grazie à e parolle, face ricuccà l'armoniche pè fanne un arcu d'emuzione. "À l’usu anticu" hè capunanzu un discu di lingua. Nanzu a musica è i strumenti, sò e parolle chì s'imponenu. Ghjuvan Micheli Weber scrive cume si trasmette un focu : senza enfasi, senza distanza, cù una fedeltà quasi carnale à una memoria cullettiva minacciata. Ogni testu agisce cum'è un pezzu di mondu salvatu da a parolla, un spaziu induve a lingua corsa ritrova a so suvranità puetica. Truvemu i temi di l'amore sacru, a muntagna in a puesia "Ammuntagnà" è a sulitudine ch'omu sceglie di campà custì, a muntagna contr'à un mondu disincarnatu, l'umurismu cum'è difesa in "Tira ti l’usciu !" D'altrò, a sulitudine hè dinù quella di "U vedivu" solu davant'à u focu chì ùn appacia nunda ma chì schjarisce u dulore, i rincrescimenti, l'impussibilità di u ritornu.
Un altru temu maiò di u dischettu "À l’usu anticu" hè a nustalgia cù per esempiu u "Lamentu di u Pontinovu" chì trasfurmeghja u dolu individuale in ferita cullettiva, storica, destinale. I canti di e stagione in a canzona "Da Branu à Inguernu', cumponenu un calindariu paisanu sparitu induve ogni strufata tene i travaglii, e paure è speranza d'un mondu fragile. Ancu u dulore traversa in modu implicitu l'opera sana. Affiora in i silenzii, in i tempi, in sta manera musicale d'accumpagnà a parolla senza mai coprela cum'è in a canzona "Tirzini à Mamma", puemu avendu un'intensità scunvugliante forse per via chì u pueta parla di a so sperienza persunale. A mamma assente hè evucata cù un pudore chì aumenta a tristezza à longu andà. U figliolu scrive pè tene, pè trasfurmà a suffrenza in parolla. A musica accumpagna u testu cum'è omu accumpagna un dolu cù ritenuta. L'amore figliale si dice in a fedeltà piuttostu chè in u lagnu. A suffrenza hè una memoria viva trasmessa da a lingua è da u sonu. Purtata da u viulinu, a mandulina, u fischettu o a cialamedda, sta puesia face respirà u passatu. À l’usu anticu ùn hè micca solu un dischettu ma dinù un locu di memoria vivu d'una cultura à tempu anziana è aperta nant'à un futuru rispettosu di u passatu.